14 oct. 2008

Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii

clip_image002“Cuvântul Domnului în viaţa şi misiunea Bisericii”, este subiectul celei de a XII-a adunări a Sinodului episcopilor care are loc în Vatican în luna octombrie (5-26 octombrie 2008). La mai bine de patruzeci de ani după Conciliul Vatican II, Biserica Catolică doreşte să facă un bilanţ al revoluţiei declanşate atunci: accesul direct al tuturor credincioşilor chiar la textele Bibliei.

Sinodul Episcopilor

Sinodul episcopilor este o instanţă permanentă a Bisericii catolice creată de papa Paul al VI-lea. Cea de a XII-a adunare a fost convocată de papa Benedict al XVI-lea. La lucrările acestui Sinod vor participa mai mult de 200 de «părinţi sinodali», episcopi sau experţi din lumea întreagă, desemnaţi la nivel local sau numiţi de Roma.

Această întâlnire se desfăşoară în patru etape, după o procedură obişnuită. Publicarea în primul rând a Lineamenta: documentul acesta, care adună problematicile de pe marginea temei şi pune câteva întrebări, este trimis prin intermediul secretariatului general al Sinodului (condus de Mons. Nikola Eterovic) întregului episcopat şi diferitelor ordine religioase pentru a-şi exprima părerile în scris.

Prin această consultare mondială se deschide cea de a doua etapă, Instrumentum laboris: document ce nu are valoare normativă, dar face sinteza răspunsurilor primite în urma consultării mondiale. Instrumentum laboris va servi ca şi bază pentru discuţiile şi intervenţiile din timpul adunării.

Cea de a treia etapă este reuniunea la Roma a Sinodului: trei săptămâni de intervenţii personale, de lucru pe grupuri lingvistice, care se încheie prin votarea diferitelor propuneri ce vor fi ulterior trimise papei. Pe această bază – cele patru etape – papa redactează, în general, o exortaţie apostolică post-sinodală reluând (sau nu) propunerile adunării. Acest document rămâne referinţa Sinodului.

Instrumentum laboris

Să vedem acum liniile principale ale documentului care va sta la baza discuţiilor şi intervenţiilor din cea de a XII-a adunare a Sinodului episcopilor. Instrumentum laboris are 84 de pagini şi a fost publicat în 12 mai la Roma în urma consultării mondiale amintite. În el se vorbeşte de «un bun sezon al roadelor» ce se manifestă prin numărul impresionant de grupuri biblice, prin răspândirea practicii rugăciunii meditate a textelor biblice (lectio divina), şi, fără să uităm, de însăşi răspândirea Bibliei în diferite ediţii şi limbi. Ca niciodată, după cum sublinează documentul, «citirea Cuvântului lui Dumnezeu se intensifică».

clip_image004

Dar liberalizarea accesului la textele sfintei Scripturi pune în mod direct întrebarea interpretării sale. Acest lucru este fără îndoială şi una dintre chestiunile importante ale Sinodului. Pe de o parte, Biserica vrea să favorizeze lectura textelor («Foarte mulţi credincioşi ezită să deschidă Biblia»), dar pe de altă parte este important să se depăşească o interpretare arbitrară şi reductivă a Scripturii. Deoarece, insistă documentul, «Magisterului Bisericii, care nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, îi revine rolul de „a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu”».

În ceea ce priveşte raportul individual cu Scripturile pericolul este dat de «o lectură superficială a Bibliei». O astfel de practică este judecată «insuficientă», deoarece adesea «entuziasmul» descoperirii dispare progresiv, şi «sensul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective». Bineînţeles, admite documentul, trebuie «respectată necesitatea interioară care face să avanseze comunitatea pentru a recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie la fel atenţie în controlul acestei sensibilităţi care exaltă spontaneitatea, experineţa în mod limitat subiectivă şi setea de extraordinar».

Mai importantă, fără îndoială, este miza la nivel comunitar a unei astfel de lecturi. Această grijă revine de mai multe ori în Instrumentum laboris: «Exită astfel riscurile unei interpretări arbitrare şi reductive, datorate înainte de toate fundamentalismului». Şi continuă: «Fundamentalismul se refugiază în literalism şi refuză să ţină cont de dimensiunea istorică a revelaţiei biblice».

O practică care există în rândurile credincioşilor catolici, recunoaşte documentul. «Forma extremă a acestui tip de tendinţe este secta.» În concluzie: «intenţia Magisterului nu este de a limita lectura personală a Scripturilor. Dimpotrivă, el oferă un cadru de referinţă sigur unde cercetarea se poate exersa».

Cercetarea este foarte solicitată; cea a teologilor, în special, care au misiunea de a-i ajuta pe păstori pentru ca «lectura Bibliei să nu fie complicată». De asemenea, sunt necesare eforturi pentru ca formarea, cateheza, să stăruie în efortul de a continua pentru ca textele sacre să fie mai accesibile. Documentul de lucru pregătit pentru acest sinod insistă tot timpul, ca un refren reluat incontinuu, pentru ca acest efort trebuie făcut «cum Ecclesia».

Răspunsurile la consultarea mondială care a stat la baza instrumentum laboris furnizează de altfel o mulţime de idei practice cum ar fi recurgerea la noile mijloace media sau crearea de şcoli de „lectură”, pentru a face mai ascultate pasajele biblice citite în timpul diferitelor ceremonii liturgice.

Dar axa principală a acestui document, care dezbate atât miza ecumenică cât şi cea interreligioasă a textelor sacre, este scopul pastoral şi misionar: acela de a şti «răspândi şi întări practica întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu ca un izvor de apă vie». Altfel spus: «Devine esenţial să considerăm Sfintele Scripturi ca un aliment vital».

Iubiri dificile

clip_image002

Titlu: Amori difficili. La crisi della relazione interpersonale e il trionfo dell’ambiguità

[Iubiri dificile. Crizele relaţiei interpersonale şi triumful ambiguităţii]

Autor: Tonino Cantelmi – Rachele Barchiesi

Editura: San Paolo

Data publicării: 2007

Locul publicării: Cininselo Balsamo

Număr de pagini: 272

Format: 13,5x21 mm

ISBN: 9788821556333

Când un prieten mi-a cerut sa-i cumpăr cartea pe care vreau să vi-o prezint în continuare, m-am uitat neîncrezător la el. Luând în considerare doar titlul «Amori difficili» (Iubiri dificile) m-am încruntat spre el. Dar răsfoind-o mi-am dat seama că nu este un manual pentru crizele ce se nasc într-un cuplu imediat după ce faci primii paşi în doi.

Cartea, scrisă de o psihiatră (Tonino Cantelmi) şi de o psiholoagă (Rachele Barchiesi), încearcă să analizeze care sunt fragilităţile relaţiei interpersonale ale timpurilor actuale. Visul fiecăruia este probabil acela de a stabili o relaţie solidă şi plăcută, dar pentru a o construi este necesar ca ea să fi aptă să reziste acelor svâgniri narcisiste pe care societatea ni le picură în suflet prin publicitate, prin intermediul mass-mediei, prin propunerea mitului succesului identificat în realizarea profesională ce ne conduce spre un anumit individualism. Mai mult există o atracţie de a încerca tot mai des senzaţii tari, extreme şi uneori chiar periculoase, care ne provoacă euforie pentru o scurtă perioadă, dar din care, din păcate, nu ne alegem cu aproape nimic... ori poate acestea încep să ne strângă într-un lanţ nesfârşit al căutărilor de alte şi alte evenimente senzaţionale.

În faţa unor astfel de propuneri de viaţă, în care fiecare se mulţumeşte cu sine însuşi, cele mai proeminente studii de psihologie ne confirmă că omul nu poate să trăiască fără relaţii, că o viaţă fără sentimente ne marchează mult mai în profunzime decât o viaţă lipsită de conforturi. „A întâni o altă fiinţă umană este sensul capacităţii noastre afective (şi a sexualităţii), dar din contră ea nu o epuizează în mod complet”. Ce vrea să spună acest lucru? Că bărbatul şi femeia sunt fiinţe sociale, ce pot să-şi depăşească limitele şi astfel să aibă acces la noţiuni precum iubirea, bunătatea, prin intermediul cărora reuşesc să treacă de la imediat spre valori spirituale. Deci celălalt nu este cineva care umple un gol, nu este cineva de care am nevoie, este cineva împreună cu care construiesc ceva şi mulţumită căruia pot să-mi lărgesc orizonturile vieţii. Ca şi credincioşi, putem să vedem în celălalt imaginea lui Dumnezeu, care ne iubeşte până într-atât încât Ne face „după chipul şi asemănarea Sa”, ba mai mult ne face creatori, împreună cu El, a unei noi vieţi. Pentru a trăi toate acestea, însă, este nevoie de curajul de a alege în mod liber şi de forţa responsabilităţii. Aici este vorba de responsabilitatea aceluia care împreună cu un altul privesc nu numai la astăzi, ci şi spre viitor; este vorba de libertatea aceluia care se deschide spre orizonturi de viaţă tot mai vaste dincolo de cele imediate. Să ne debarasăm şi de domeniul uşoarelor iluzii: relaţiile nu sunt perfecte numai atunci când se gândeşte exact în acelaşi fel şi/sau când ne comportăm în acelaşi fel. Crizele şi dificultăţile sunt ceva de care nu trebuie să ne ferim, ci pe care trebuie să le înfruntăm. Precaritatea, neimplicarea, imaturitatea, trădarea sunt „lucruri care pot să aibă loc”, dar nu sunt doar atât. Sunt şi puncte de plecare pentru o aprofundare, o evaluare, o reluare şi uneori chiar pentru o iubire şi mai mare. Experienţa pe care o avem în lumea în care trăim ne va ajuta să ne îmbunătăţim şi să ne extindem modul de a vedea şi de a trăi relaţiile cu ceilalţi, experimentând ceea ce înseamnă să gestionezi un conflict – de vederi, se subînţelege! – sau o discuţie, apreciind punctele de vedere ale altora ca pe o bogăţie şi nu ca un obstacol... încet, încet vom putea intui că între un punct de vedere şi altul nu trebuie să stabilim care este mai bun în absolut, ci cum putem să le integrăm pentru a creşte. Dacă aspirăm să devenim oameni capabil să întreţinem relaţii credibile în lume, desigur că acest lucru nu va fi un simplu rod al cauzalităţii, ci unul al reflecţiei care merită desigur un anumit loc; el va fi un drum mulţumită căruia ne vom descoperi identitatea proprie pe care o vom dărui în relaţia în care suntem sau vom fi implicaţi. Deoarece...”Nu se face nimic bun la nimereală. Pentru a face o casă este nevoie de un plan. Pentru a face un drum, o masă, o temă oarecare este nevoie de un plan... este posibil ca pentru a trăi să fie suficient doar să urmezi pur şi simplu cursul lucrurilor, adunând şi urmărind ceea ce de fiecare dată ne sugerează dorinţele noastre şi propunerile pe care le avem în jurul nostru? Evident că nu: pentru a trăi este nevoie de un plan de viaţă. Pentru a trăi bine este nevoie de un plan bun”.

28 ian. 2008

Monahismul Bizantin

clip_image002

 

Titlu: Monahismul Bizantin
Autor: Maciej Bielawski
Colecţia: Historia XIII
Editura: Galaxia Gutenberg
Data publicării: 2007
Locul publicării: Târgu Lăpuş
Numărul de pagini: 132
Format: 13x20 cm
ISBM: 978-973-141-011-1

 

 

Pentru mulţi cititori români Maciej Bielawski, fostul preşedinte al Insitutului monastic Sfântul Anselm din Roma, este cunoscut prin lucrarea sa de doctorat Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, lucrare de referinţă pentru introducerea în studiul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae. La sfârşitul anului 2007 editura Galaxia Gutenberg propunea în limba română o altă operă a autorului polonez: Monahismul bizantin.

Noua scriere a lui Maciej Bielawski nu îşi mai propune să redescopere în mod coerent şi unitar rădăcinile gândirii unei singure persoane, ci dimpotrivă încearcă să creioneze punctelor cheie care ar putea descrie viaţa pe care au trăit-o atâţia monahi din Imperiul Bizantin. Fiind conştient de vastitatea temei pe care şi-o propune spre studiu, atât din punct de vedere geografic sau istorico-temporar cât şi a influenţei sale în viţa Biserici şi a societăţii, autorul sintetizează în primul capitol opt concepte ce caracterizează monahismul Bizantin, concepte pe care le va dezvolta pe parcursul lucrării.

Analizele unor elemente specifice ale monahismului bizantin îi permit autorului diferite paralele cu monahismul care se dezvoltă în Occidentul creştin. Paralele acestea îl atenţionează pe cititor de diferenţele de mentalitatea care există între Răsărit şi Apus, chiar dacă în amândouă tradiţiile monastice se regăsesc elementele comune cum ar fi existenţa unor „Sfinţi Munţi”.

Pe parcursul lucrării autorul polonez punctează diferte elemente care marchează istoria monahismul din răsăritul creştin până în zilele noastre şi care ne par străine mentalităţii de azi intrigându-ne. Un exemplu putem găsi în acest sens în cel de al treilea capitol, Origini monastice de la Muntele Athos, unde cu multă reverenţă ridică vălul misterului legat de interdicţia persoanelor şi a animalelor de parte feminină pe Sfântul Muntele.

Poate că mulţi s-ar fi aşteptat ca o astfel de temă să fie abordată într-un mod mult mai exhaustiv şi nu doar în ceva mai mult de o sută de pagini. Lucrarea de faţă însă nu se vrea a fi un studiu complet sau un manual sintetic al monahimsului bizantin, chiar dacă cel puţin pentru moment umple o astfel de lacună, ci doreşte să fie un punct de plecare în care se regăsesc indicate locurile, personajele, textele şi tematicile care constituie liniile principale ale monahismului bizantin. Bibliografia de la sfârşitul lucrării poate fi o bună bază spre un studiu mai articulat, multe dintre titlurile enumerate existând şi în versiune românească.

Şi de acestă dată Maciej Bielawki se face emisarul Occidentul care ştie să recepteze pozitiv lumina ce vine din Răsărit, Orientalem lumen, punându-i în valoare acele elementele care îi redau trăsăturile cele mai fine.

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor

La începutul fiecărui an între 18 şi 25 ianuarie este celebrată Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Ampla introducere ce precede textele biblice pregătite pentru celebrarea din acest an, ne permite rememorarea celor mai importante etape care au marcat organizarea acestor celebrări ecumenice.

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de când datele propuse de Paul Waston – care în acel timp era preot episcopalian (anglican) – delimitează intervalul de timp pe care comunităţile creştine îl dedică rugăciunii pentru unitatea Bisericii. Este adevărat că de-a lungul acestui secol, nu doar numele acţiunii s-a schimbat, trecându-se de la varianta iniţială, adică Octava penclip_image002tru unitatea Bisericii, la Săptămâna universală de rugăciune pentru unitatea creştinilor ca să ajungă în cele din urmă la cea pe care o utilizăm astăzi, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ci s-a schimbat şi modul lor de desfăşurare şi amploarea pe care a câştigat-o.

Urmele trecerii timpului şi ale marilor evenimentelor istorice din ultimul secol, se imprimă şi în felul în care s-a perceput însăşi ideea teologică despre unitate ce stătea la baza acestei acţiuni spirituale. Dacă la început Paul Waston, gândise unitatea ca şi o întoarcere a tuturor Bisericilor în sânul Bisericii Romei, pe la mijlocul anilor treizeci din secolul trecut, preotul francez Paul Couturier va modifica sensul teologic al Octavei. El nu mai vorbeşte de planul uman pentru unitatea Biserici, ci de „unitatea pe care Hristos o doreşte pentru Biserica Sa”. Schimbarea este radicală. Nu mai este vorba de unitatea văzută într-un plan uman, ci omul se supune planului pe care Dumnezeu îl vrea pentru Biserica Sa.

Această deschidere spre viziunea pe care Dumnezeu o are asupra unităţii creştinilor, a dus la recunoaşterea unei mişcări spirituale asemănătoare cu cea din Biserica catolică în sânul Bisericilor protestante, în special a celor anglicane. Sub influenţa mişcării ecumenice Credinţă şi Ordine, în 1915, Comisia Bisericii episcopaliene protestante din Statele Unite a luat decizia de a publica un Manual de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Şase ani mai târziu, comitetul permanent al Conferinţei mondiale Credinţă şi Ordine a luat decizia de a pregăti în fiecare an un material pentru Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor.

Anul 1958 a însemnat o nouă etapă. Pregătirea materialului propus de Conferinţa mondială Credinţă şi Ordine este armonizat, în mare parte, cu cel catolic propus de Centrul ecumenic Unité Chétienne din Lyon. Colaborarea dintre Biserica catolică şi Credinţă şi Ordine devine mult mai consistentă odată cu anul 1960, când începe a se înfiripa o reflecţie comună pentru elaborarea textelor, chiar dacă ea rămâne discretă deoarece Biserica catolică nu încuraja deocamdată în mod oficial mişcarea ecumenică. Situaţia se va schimba odată cu Conciliul Vatican II, care reprezintă momentul în care Biserica catolică începe să susţină în mod decisiv mişcarea ecumenică. Tot Conciliul va deschide porţile la o colaborare oficială între Secretariatul Credinţă şi Ordine al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva şi Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. În 1966 la sârşitul cosultării comune asupra săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, s-a decis crearea unui Comitet mixt internaţional însărcinat cu pregătirea acesteia. Primul proiect va fi terminat în 1968, inspirat din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel. Din 1973, în fiecare an, Comitetul internaţional se adresează alternativ catolicilor şi altor creştini, din diferite părţi ale lumii, cerându-le să pregătească împreună şi să propună tema şi textele Săptămânii. Proiectul local va fi apoi examinat de Comitetul mixt internaţional. Acestă pregătire în diverse comunităţi creştine localizate geografic în diferite părţi ale globului, a dat o culoare ecumenică Săptămânii de rugăciune.

Colaborarea începută acum cinzeci de ani între Biserica catolică şi Comisia Credinţă şi Ordine pentru armonizare, la început, şi apoi pentru redactarea textelor ce se utilizau de-a lungul Săptămânii de rugăciune, a dus în 2004 la comuna lor publicare.

Datele alese de preotul episcopalian Paul Waston erau reprezentative pentru calendarul liturgic din acea epocă al Bisericii latine: în 18 ianuarie se sărbătorea catedrei sfântului Petru – sărbătoarea a fost mutată pe data de 22 ianuarie în calendarul liturgic actual –, iar în 25 se făcea comemorarea convertirii sfântului Pavel pe drumul Damascului. La început, aceste date nu coincideau cu cele propuse de Conferinţa mondiala Credinţa şi Ordine. Conferinţa sugera ca rugăciunea pentru unitate să aibă loc în fiecare an în cele opt zile premergătoare Rusaliilor. Însă 1941 Credinţă şi Ordine a deplasat datele rugăciunii pentru unitate în luna ianuarie în aşa fel încât să corespundă cu iniţiativa catolică. Treptat, după Conciliul Vatican II, celebrările prilejuite de Săptămâna de rugăciune s-au făcut în comun de diferitele comunităţi creştine, accentuindu-se astfel nu doar caracterul ecumenic al textelor pentru rugăciune ci şi al celebrărilor.

Aspectelor spirituale şi teologice al Săptămâni de rugăciune pentru unitate creştinilor, ce reies din texte, li se adaugă şi unul practic, cel al întâlnirii comune, al comuniunii fraterne din cadrul celebrărilor. De-a lungul celor o sută de ani, momentele de rugăciune prilejuite de Octava de rugăciune au început să se organizeze alternativ, în ultimii ani în special, în diferitele comunităţi locale. Întâlnirea în rugăciune a membrilor diverselor comunităţi creştine lasă să se întrevadă că tot ceea ce se face nu este o osteneală pur umană, ci este o lucrarea făcută sub influenţa şi cu asistenţa Spiritului Sfânt. Tot mai mulţi episcopi, preoţi, laici sunt implicaţi în acestă reţea spirituală care se ţese cu fiecare rugăciune sau gest făcut pentru unitatea creştinilor. Astfel putem remarca cum treptat s-a trecut de la o idee de unitate introversă la una deschisă, de la unitatea care era văzută din punct de vedere uman la unitatea pe care o doreşte Dumnezeu şi care este făcută prin mijloacele pe care le doreşte El. Momentele prilejuite de aceste rugăciuni în comun nu fac altceva decât să ducă la fisurarea, la erodarea şi chiar la distrugerea barierelor de ordin ideologic ce s-au creat de-a lungul istoriei între diversele comunităţi creştine. E momentul în care conştiinţa creştinului este pătrunsă şi rămâne marcată de simplitatea fratelui său care se roagă alături de el, de trăsăturile fizionomiei lui, de idealul lui. În acest fel rugăciunea pentru unitate adresată lui Dumnezeu nu doar transformă sufletele creştinilor, ci lasă loc şi la o transfigurare a mentalităţilor, la o configurare a ideilor în Hristos prin lucrarea Spiritului Sfânt spre mărirea Tatălui ceresc. Rugăciunea comună rostită pentru unitatea creştinilor, ne apropie prin mijlocirea lui Dumnezeu de semenii noştri.

Rolul cel mai important al acestei Octave de rugăciune este înţelegerea faptului că unitatea creştinilor nu este o lucrare ce se face la masa de studiu, ci este aceea de a fi uniţi cu Isus atunci când se roagă „ca toţi să fie una” (Ioan 17,21), este o lucrare a rugăciunii.

28 nov. 2007

Vrednic este!

200706b.jpgMare bucurie, mare pentru Biserica noastră Greco-catolică! La sfârşitul lunii octombrie, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea a acceptat, a confirmat şi totodată a adus la cunoştinţa întregii lumi catolice împreună cu Preafericirea Sa Lucian Mureşan decizia Sinodului ierarhilor Bisericii noastre: ridicarea la treapta arhieriei a doi preoţi. Este vorba de părintele Mihai Frăţilă din Arhiepiscopia de Făgăraş şi Alba-Iulia care, în ultimii ani ca şi rector, s-a îngrijit de tinerii seminarişti şi preoţii care se pregătesc la Colegiul Pontifical Pio Romeno din Roma şi de părintele Vasile Bizău care este originar din episcopia de Maramureş, el fiind, de mai mulţi ani, profesor asociat al Facultăţii de Filosofie, Teologie, Artă din cadrul Universităţii de Nord din Baia Mare şi totodată viceparoh în parohia Sfânta Cruce din aceeaşi localitate. Alegerea şi confirmarea celor doi preoţi pentru treapta arhieriei este un moment important nu doar prin faptul ca vom avea noi episcopi, unul la Bucureşti şi celălalt la Blaj, ci prin faptul că Biserica noastră, prin vocea ierarhilor ei, a demonstrat că, la 18 ani după ce şi-a recăpătat libertatea, are forţa, vigoarea şi resursele necesare pentru a se îngriji de viitorul ei.

Ceremonia hirotonirii întru treapta arhierei a celor doi preoţi va avea loc înaintea sărbătorii Naşterii Domnului în catedrala Sfânta Treime din Blaj în 16 decembrie.

Aş dori să mă opresc în continuare asupra ceremonialului hirotonirii arhiereului pentru a sublinia câteva elemente mai importante ale acestuia.

Trebuie amintit, înainte de toate, că ceremonia hirotonirii arhiereului este structurată în trei părţi: prima constă în anunţarea şi chemarea candidatului la treapta arhieriei iar practica Bisericii o plasează în timpul slujbei vecerniei; cea de a doua parte constă în încercarea credinţei viitorului arhiereu şi, de regulă, are loc în timpul utreniei; ultima parte este hirotonirea sacramentală şi are loc în timpul liturghiei. Primele două etape ale ceremoniei hirotonirii se desfăşoară înaintea liturghiei în care va avea loc consacrarea întru arhiereu.

În momentul anunţării şi chemării viitorului episcop, candidatul la treapta arhieriei se găseşte între uşile împărăteşti orientat cu faţa spre apus. Spre el se apropie un delegat al Sfântului Sinod cu o lumânare aprinsă în mână pentru a-i transmite chemarea la treapta arhieriei. Delegatul în scurtul dialog pe care îl are cu candidatul la treapta arhieriei îl anunţă, în mod solemn, că Sinodul l-a ales printre candidaţii care vor fi ridicaţi la treapta arhieriei, iar Sfântul Părinte împreună cu Arhiepiscopul Major au confirmat alegerea. La anunţul acesta candidatul răspunde mulţumind Sfântului Părinte, Arhiepiscopului Major, Sinodului şi tuturor episcopilor prezenţi, cerându-le totodată să se roage lui Dumnezeu ca să fie învrednicit să păstreze de-a lungul vieţii sale curată şi neprihănită treapta arhieriei până la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.

După acest scurt dialog doi dintre episcopii prezenţi, vor întocmi un proces-verbal prin care se constată chemarea candidatului la treapta arhieriei. După aceasta, cei doi episcopi îl duc pe candidat la Arhiepiscopul Major ca să-i anunţe terminarea chemării candidatului şi să-l binecuvânteze.

Dacă primul moment al hirotonirii este unul care se construieşte în jurul anunţului chemării la treapta arhieriei a candidatului, cel de-al doilea se structurează în jurul dialogului prin care se verifică, se încearcă fundamentele credinţei candidatului.

Înainte începerii celei de-a doua părţi a ritualului, ecleziarhul pregăteşte în faţa iconostasului, între sfeşnicele împărăteşti, covorul pe care este reprezentat un vultur în spatele căruia se văd zidurile unei cetăţi; covor utilizat în special pentru hirotonirile episcopale şi cunoscut sub denumirea de "vulturul cel mare" în limbajul bisericesc. Vulturul, reprezentat cu aripile larg deschise, simbolizează câteva însuşiri care caracterizează persoana episcopului: candoarea şi puritatea sufletului, precum şi înalta sa pregătire în ştiinţa teologiei. Cetatea are două semnificaţii: pe de o parte, ea reprezintă lumea de care trebuie să se îngrijească episcopul, iar, pe de alta, îi aminteşte acestuia de episcopia pe care trebuie să o aibă tot timpul sub privirile sale.

În momentul verificării credinţei candidatului la treapta arhieriei, doi clerici îl conduc pe acesta până pe coada vulturului. De-a lungul acestei etape, el are în mână Sfânta Evanghelie. După ce răspunde la prima întrebare, candidatul este îndrumat apoi de cei doi clerici spre mijlocului vulturului. Imediat după ce termină de răspuns la cea de-a doua interogaţie, el este condus la capul vulturului unde răspunde la cea de-a treia. Dacǎ ajunge la capul vulturului, candidatul însemnă că este pregătit pentru înaintarea în desăvârşirea treptei arhiereşti.

Întrebările care îi sunt adresate pe rând de unul din cei trei episcopi consacratori îl îndrumă pe candidat să aprofundeze misterul credinţei creştine. Primul episcop îi cere candidatului să-şi mărturisească credinţa adică, îi cere să facă o mărturisire a întregii credinţe creştine - de regulă, în acest moment, candidatul repetă crezul niceo-constantinopolitan. Cel de-al doilea episcop îl invită pe candidat să dezvolte dogma Sfintei Treimi. În răspunsul său, candidatul redă, pe scurt, caracteristicile fiecărei persoane din Sfânta Treime şi modul în care ele "s-au unit cu despărţire şi s-au despărţit cu unire"[1]. Prin întrebarea celui de-al treilea episcop, candidatul este îndemnat să-şi mărturisească credinţa sa în persoana Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu.

După fiecare răspuns, episcopul care a întrebat îl binecuvântează pe candidat, cerând totodată asistenţa Spiritului Sfânt pentru viitorul episcop.

La sfârşitul acestui ciclu de întrebări, candidatul este din nou chestionat de primul arhiereul dacă mai are ceva de completat la mărturisirile de credinţă pe care tocmai le-a proclamat. Candidatul, răspunzând afirmativ, mai adaugă la cele spuse înainte că recunoaşte şi va respecta tradiţia şi legile Bisericii, că se va supune, va asculta şi va respecta Sinodul.

Terminând răspunsul la această ultimă întrebare, candidatul merge şi semnează hârtiile pe care, mai înainte, şi-a scris cele trei mărturisirile de credinţă.

Partea a doua a hirotonirii se încheie prin înaintarea candidatului către treapta arhieriei.

Hirotonirea se oficiază de cel puţin trei arhierei, arhiereul protos este cel de care candidatul este direct dependent jurisdicţional. În cazul celor doi viitori episcopi ai Bisericii noastre, arhiereul care îi va consacra este Preafericirea Sa Lucian Mureşan.

Înainte de începerea liturghiei în care va avea loc hirotonirea, candidatul la treapta arhieriei se îmbracă în toate veşmintele preoţeşti care i se cuvin iar tuturor celor din biserică, clerici sau mireni, li se împart lumânări aprinse.

În timp ce corul cântă "Sfinte Dumnezeule", candidatul chemat la treapta arhieriei şi încercat în credinţa sa este adus de doi clerici în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari.

Ajungând în faţa uşilor împărăteşti ale iconostasului, unde se află arhiereul protos, candidatul îngenunchează pentru a fi binecuvântat de trei ori pe cap de arhiereu. După aceasta, ceilalţi doi arhierei primesc de la cei doi clerici dicherul şi tricherul (sfeşnic cu două, respectiv cu trei lumânări cu care arhiereul binecuvântează poporul în timpul slujbelor), iar aceştia îl iau pe candidat de mâini şi înconjoară de trei ori Sfânta Masa. La fiecare înconjurare, candidatul sărută cele patru colţuri ale Sfintei Mese. În timpul procesiunii ce se face în jurul Sfintei Mesei se cântă de la prima înconjurare "Sfinţilor mucenici…", la a doua "Mărire Ţie Hristoase Dumnezeule…", iar la a treia "Isaia dănţuieşte…".

Trebuie menţionat faptul că aceste tropare sunt aceleaşi atât pentru hirotonirea diaconului şi a preotului cât şi pentru sacramentul căsătoriei, doar ordinea lor diferă. În cadrul sacramentului căsătoriei, ultimul tropar, "Isaia dănţuieşte…" este cântat primul. Schimbarea ordinii troparelor denotă accentul diferit care este caracteristic fiecărui sacrament. În cazul căsătoriei se accentuează bucuria naşterii. Pentru sacramentul preoţiei, cu cele trei forme ale sale - diacon, preot, episcop - se pune mai mult în lumină slujirea.

La sfârşitul procesiunii din jurul Sfintei Mese, candidatul face trei metanii mari în faţa ei. Cei doi arhierei îl apropie pe candidat lângă Sfânta Masă unde acesta, îngenunchind, îşi reazemă fruntea pe mâinile aşezate una peste alta pe ea. Arhiereul protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat, îl acoperă cu omoforul şi pune Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos, sub care îşi pune mana cea dreaptă. Tot acum şi cei doi arhierei concelebranţi îşi pun şi ei mâinile lor drepte pe capul candidatului sub Evanghelie. Poziţionarea pe capul candidatului a Evangheliei cu faţa în jos indică, pe de o parte, sarcina principala pe care o primeşte noul arhiereu, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, iar, pe de alta, accentuează legătura care există între arhiereu şi Cuvântul-Hristos.

În acest moment, arhiereul protos cu voce tare, iar ceilalţi doi arhierei mai încet spun formula de consacrare prin care cer ajutorul Spiritului Sfânt pentru ca "Dumnezeiescului Har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte", să lucreze pentru avansarea candidatului la treapta arhieriei. Este important de reţinut faptul că, de fiecare data când este menţionat candidatul, acestuia i se spune pe nume. La fel se menţionează şi numele episcopiei pentru care candidatul este hirotonit.

Consacrării îi urmează două rugăciuni pe care le rosteşte arhiereul protos între ele fiind interpolată o ectenie pe care o rosteşte unul dintre arhiereii coliturghisitori. Prima rugăciune aminteşte de "jugul Evangheliei" ce e primit de noul arhiereu. Cea de-a doua, după ce aminteşte de îndatorirea pe care o are noul arhiereu de a "aduce jertfă şi prinos pentru tot poporul" lui Dumnezeu îl numeşte pe acesta "iconom al harului arhieresc"; apoi, tot în cea de-a doua rugăciune, noul arhiereu este pus într-o legătură specială cu Hristos, "adevăratul Păstor". El este invitat să-şi pună sufletul său pentru oile lui Hristos, să fie "povăţuitor orbilor, lumină celor din întuneric, certător celor neînţelepţi, învăţător pruncilor, luminător în lume" pentru ca în ziua judecăţii "să primească plata cea mare" pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei ce s-au luptat "pentru propovăduirea Evangheliei" lui Hristos.

În scurta ectenie dintre cele două rugăciuni sunt cuprinse trei stihuri ocazionate de moment. Unul este dedicat episcopului care hirotoneşte şi lucrării mâinilor lui. Celelalte două care îi urmează sunt închinate noului arhiereu şi întăririi sale în slujirea la care el a fost chemat.

După aceasta noul hirotonit este îmbrăcat de arhiereul protos, şi cei doi coliturghisitori, în faţa poporului cu sacosul, omoforul engolpionul, crucea şi mitra. La fiecare dintre aceste veşminte poporul este întrebat de arhiereu protos daca noul hirotonit este vrednic. Întreaga suflare din biserică exclamă de trei ori : "Vrednic este!".

Noul hirotonit, primind sacosul, îl îmbracă peste hainele preoţeşti. Gestul acesta simbolizează faptul că proaspătul arhiereu păstrează şi totodată completează slujirea de preot săvârşitor al Tainelor. Prin primirea omoforului, el îşi asumă răspunderea pastorală pentru toţi credincioşii, la fel ca şi Hristos. Mitra are o semnificaţie spirituală a puteri împărăteşti, ceea ce denotă totodată şi responsabilitatea pe care o are episcopul pentru mântuirea tuturor creştinilor. Engolpionul şi crucea sunt văzute de Sfântul Simeon al Tesalonicului ca "pecetea şi mărturisirea credinţei" ce se află în inima arhiereului.

La sfârşitul Litughiei, noul hirotonit este îmbrăcat de arhiereul protos, cel care a oficiat hirotonirea, cu mantia şi totodată el primeşte în mână cârja arhierească pentru a păstori turma lui Hristos. Cârja îi este dată să o folosească atât pentru oile ascultătoare cărora să le fie "toiag de reazem şi întărire" cât şi pentru cele neascultătoare şi nestatornice "ca toiag de deşteptare, toiag de certare".

Închei aceste rânduri mărturisindu-vă că îmi doresc să ne întâlnim în număr cât mai mare în Catedrala Sfânta Treime din "Mica Romă" pe data de 16 decembrie ca să putem să răspundem prin întreita cântare "Vrednic este!" în momentul prezentării celor doi noi arhierei de către Preafericitul Lucian.

Dumnezeu să-i ajute şi să-i întărească pe cei doi noi episcopi ai Bisericii noastre în misiunea lor.


[1]«Hirotonia arhiereului», în Arhieraticon, Bucureşti 1993, 89.

23 sept. 2007

Uniunea Creştină din România - un centru de asistenţă spirituală şi socială

Într-un scurt moment de respiro părintele Ioan Mătieş, responsabilul cu laici şi asociaţiile social-caritative din cadrul Eparhie de Cluj-Gherla, ne-a acordat un interviu în care ne prezintă pe scurt câteva activităţi mai importante ale Uniunii Creştine din România.

Părinte Mătieş, aţi putea să amintiţi pe scurt pentru cititorii noştri începuturile Uniunii Creştine din România?

Denumirea asociaţiei este Uniune Creştină din România. După cum îmi spunea şi fondatorul, Părintele Pop Mihai, un preot hirotonit, în anii 60 de Preasfinţitul Vasile Hossu de la Oradea, asociaţia şi-a început activitatea în ilegalitate. În nenumăratele discuţii pe care le-am avut cu dânsul îmi spunea de activitatea pe care a avut-o în cadrul Biserici şi relaţiile dintre Biserica greco-catolică şi Biserica romano-catolica din Moldova; călătorea mult şi în Moldova. Prin activitatea sa îl ajuta mult şi pe Preasfinţitul Alexandru Todea în perioada de ilegalitate a Bisericii. În 1977, după cum reiese dintr-o recomandare pe care dânsul o semnează, la Cluj ar fi apărut un Comitet de Salvare a Bisericii Române Unite, care în 25 decembrie 1989 s-a transformat în Uniunea Creştină din România. Atunci a fost un grup de intelectuali nu numai din Cluj, ci şi Dej şi chiar din Maramureş, pr. Pop fiind de loc din Maramureş, care au făcut prima Adunare Generală chiar în noaptea de Crăciun, atunci când apele erau neclare, tulburi. Procesul verbal încheiat atunci împreună cu statutele făcute au fost apoi validate şi din punct de vedere juridic la judecătoria din Dej. Părintele Pop Mihai a condus asociaţia până în iarna dintre anii 1994-1995, când dânsul a murit. În acel moment preşedinţia a fost preluată de doctorul Neamţu. La începutul anului 1999 doctorul Neamţu se retrage, iar conducerea Uniunii Creştine a fost preluată de părintele Andreica. La sfârşitul aceluiaşi an părintele a convocat o Adunare Generală în timpul căreia am fost ales preşedinte. De atunci a mai fost convocată o Adunare Generală. Cu ocazia celei de a doua Adunări Generale am propus şi câteva modificări la statutul deoarece până atunci Uniunea a funcţionat după vechiul statut. Trebuia adus la zi. Cu acea ocazia Uniunea Creştină din România a intrat în cadrul Bisericii. Atunci am primit de la Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu un decret de înfiinţare ca asociaţie a Bisericii. Ea a rămas bineînţeles cu statutul juridic laic, dar funcţionează după toate normele canonice şi în cadrul Bisericii.

image Activităţile din primii ani au fost caracterizate de o dezvoltare a mai multor filiale în Maramureş, la Bucureşti, la Oradea. Toate aceste filiale erau caracterizate doar prin activităţi, neavând statut juridic de filiale. Legături strânse avea părintele Pop Mihai în special în Italia, dar avea contacte şi în Franţa şi în Austria. A reuşit foarte mult să ajute copii, familii. Faţă de orfani şi văduve avea o atenţie mai deosebită.

Printre membri fondatori ai asociaţiei se afla şi domnul Adrian Popescu care la un moment dat a fondat ramura din România a asociaţiei Comunione e Liberazione. Părintele Pop Mihai a avut un rol foarte mare, în anii ‘90 în venirea asociaţiei în România. Asociaţia Comunione e Liberazione s-a desprins în mod firesc de Uniunea Creştină deoarece nu aveau aceleaşi direcţii de activitate.

Scopul Uniunii Creştine era în readucerea lui Hristos şi învăţătura lui Hristos în viaţa fiecărei persoane şi a familiei. Ţinea foarte mult la familie de aceea propaga ideea ca Uniunea Creştină este o familie mai mare, o familie lărgită. Am descoperit un modelul din care se inspira. Este vorba de Comunitatea Nomadelfia (http://www.nomadelfia.it/), de lângă Grosseto din Italia. Unde este o comunitate de aproximativ 350 de persoane care trăiesc în 11 grupuri familiare cu cinci, şase familii în fiecare grup, care merg pe ideea lui Don Zeno Saltini, fondatorul acelei comunităţi: fiecare copil are dreptul să aibă părinţi. În societatea civilă de regulă, când părinţii unui copil mor el îi preluat de stat şi de instituţiile pe care el le susţine. Don seno susţinea că e foarte important ca copilul trebuie să rămână într-o altă familie pentru ca acolo este un mediu adecvat pentru a creşte şi a fi educat.

Revenind la ce activităţi a desfăşurat Uniunea creştină în primii ani trebuie menţionat că veneau foarte multe ajutoare, şi astfel foarte multe persoane erau ajutate. Se desfăşurau multe programe cu copii şi tineri. Ca un fel de bonus pentru copiii aceştia erau plecările în Italia sau Franţa, pentru o lună sau chiar şi mai mult, din perioada de vacanţelor de vară. Copii erau cazaţi în familii sau în diverse instituţii religioase, pe la parohii. Îşi dorea foarte mult ca tinerii şi copiii să aibă un orizont mai larg decât ceea ce lise putea oferi la noi în ţară. Ştiu că într-un an a dus chiar o garnitură întreagă de tren plină cu copii în Italia.

Să revenim un pic la prezent. Ce activităţi are acuma Uniunea Creştină? Propune aceleaşi activităţi care au fost promovate de părintele Pop Mihai?

În activităţi este o mică diferenţă, poate o mică-mare diferenţă datorită faptului că activităţile prin care poţi să atingi scopul de a-L aduce în viaţa fiecăruia pe Hristos nu este numai printr-o cateheză, prin predici ci prin activitatea socială, deci programe social-caritative. Perioada de când există Uniunea Creştină sunt chiar anii de când noi am scăpat de comunism, iar optica de implementare a programelor sociale a tot evoluat, s-a schimbat. Era norma ca şi noi să mergem pe optica actuală a programelor sociale cu profesionişti în colaborare cu instituţiile de stat pentru ca nu poţi merg de unul singur. Ajutoarele din străinătate au scăzut foarte mult. La un moment dat societatea locală trebuie să îşi preia problemele în mână. Astfel am pornit în 1999 cu primul proiect social care a fost: prevenirea abandonului copiilor orfani din familii. Acest proiect a avut aproximativ 150 de copii în cei trei ani de funcţionare. De-a lungul proiectului am avut ocazia chiar să-i reintegrăm în mediul şcolar pe unii copii care au abandonat şcoala. A fost o intervenţie strict pe lângă copiii orfani, de unul sau ambii părinţi, pentru a nu ajunge să fie instituţionalizaţi.

Pe vremea aceea se vehicula o cifră de aproximativ 100.000 de copii abandonaţi. În acel moment ne-am pus problema ca aceşti copii să nu ajungă pe stradă sau în instituţii. Astfel am mers pe linia prevenţiei. Proiect s-a transformat apoi în susţinere prin forma adopţiei la distanţă. El a continuat. S-a lărgit un pic şi nu a rămas limitat doar la categoria copiilor orfani ci cuprinde şi copii proveniţi din familii cu probleme. La ora actuală prin proiectul adopţiei la distanţă sunt susţinuţi circa 60 de copii.

Care ar fi alte proiecte pe care le dezvoltaţi în acest moment?

Datorită muncii cu copii, cu familiile au apărut şi alte probleme pe care ei le au. De aceea ne-am axat foarte mult pe programe de întâlnire sau de discuţii cu tinerii, cu adolescenţii, pe diverse categorii de vârstă. Astfel s-a născut unul dintre proiecte, "Non Solitaire", pe care l-am aplicat într-un liceu din Cluj care a dus chiar la o colaborare între diverse şcoli. Am avut rezultate foarte bune.

image Anul acesta, la 1 ianuarie, am început în colaborare cu primăria oraşului Cluj-Napoca un proiect de susţinere a mamelor singure "Alma Mater" în care sunt cuprinse aproximativ 20 de mame singure care se îngrijesc de cei 30 copii. După părerea mea proiectul funcţionează destul de bine.

În anul şcolar 2006-2007 am avut un proiect de prevenire a consumului de drog cu titlul: "Cunoscându-mă decid". Proiectul a fost desfăşurat în colaborare cu Agenţia Naţională Antidrog şi susţinut financiar de ei. El a fost implementat în trei oraşe din ţară. Eu zic că s-au obţinut rezultate foarte bune. În baza acestora noi dorim să continuăm acest proiect la Cluj şi în noul an şcolar.

Un proiect despre care pot sa spun că este deja vechi este cel al Alcoolicilor anonimi. În luna mai s-au împlinit 6 ani de când funcţionează. Acest grup funcţionează continuă să funcţioneze la Uniunea creştină chiar dacă s-a dezvoltat şi în alte locuri din Cluj.

Acum doi ani în munca noastră cu alcoolici am ajuns la concluzia că trebuie să oferim şi alte servicii. Astfel s-a născut programul "Sfântul Augustin" în cadrul căruia funcţionează centrul de zi "Sfântul Ioan al lui Dumnezeu" unde găzduim 9 persoane. Sunt persoane fără adăpost care au ajuns în această situaţie din cauza alcoolului. Condiţiile pentru a fi luat în centru sunt: să aibă o perioadă de abstinenţă de cel puţin 3 luni de zile înainte şi să fie loc în centru. Am avut şi câteva eşecuri în cei trei ani de funcţionare: trei persoane care au recăzut în consum. Acestea au plecat imediat din centru. Dar sunt şi rezultate foarte bune. Centru este unul de reintegrare socio-profesionale.

Deci le oferiţi şi un loc de muncă persoanelor care se află în centru? Ce perspective au ei pentru a se reintegra în societate?

O parte din cei care au fost luaţi în centru nu aveau acte de identitate. A fost nevoie, în astfel de cazuri, să le refacem în primul rând actele. Au fost cazuri în care le-am refăcut actele de identitate începând cu certificatul de naştere, iar în unele cazuri s-a ajuns până la paşaport.

image Pentru că este un program de reintegrare este foarte importantă implicarea lor în tot acest proces de reintegrare. Deci nu cineva le face toată treaba. Asta înseamnă că ei au o contribuţie îşi aş găsi un loc de muncă. Totodată au o contribuţie destul de mare în susţinerea funcţionării centrului. Deci îşi plătesc toate utilităţile ei. Contribuţia este oricum destul de mică pentru că iei îşi împart cheltuielile şi sunt atenţi şi la consumul din casă. Pentru că încep să fie responsabili. Acest lucru contează foarte mult în procesul de reintegrare. Problema este că unii dintre ei nu sunt reintegrabili, adică nu se vor descurca niciodată singuri. Atunci ne-am pus problema dezvoltării unui alt segment: locuinţa socială. Ei pot să locuiască patru, cinci, şase persoane împreună, dar de unul singur ca să supravieţuiască într-o chirie nu poate. În plus de acesta persoanele acestea au nevoie de comuniune, de susţinere reciprocă. Ei chiar dacă sunt în centru, chiar dacă sunt abstinenţi urmează în continuare să meargă la grupul de alcoolici anonimi. Este o condiţie pe care ei o simt ca necesară pentru aş păstra abstinenţa. Noi susţinem această opţiune a lor şi prin faptul că avem un grup de alcoolici anonimi aici în sediul asociaţiei. Ei însă sunt liberi să participe şi la întâlnirile altor grupuri de alcoolici anonimi din oraş.

Ce proiecte de viitor aveţi? Cum vedeţi evoluţia programelor pe care le aveţi în desfăşurare? În ce domenii doriţi să vă mai implicaţi?

La un moment dat am luat decizia de a nu mai merge doar pe linia unui ajutor material, ci pe unul educativ, formativ şi spiritual. Acest lucru a schimbat mult datele problemei cu programele noastre. De ce? Pentru că mergând pe parte acesta, noi acum, în ajutorul nostru regăsim tineri care au pornit acum câţiva ani ca şi copii beneficiari ai programelor noastre. Unii dintre ei sunt la liceu, alţii chiar la facultate. Ei vin să ne ajute în continuare la programe. Sunt implicaţi în munca de voluntariat care stă la baza activităţilor noaste.

Noi nu avem decât doi angajaţi ai asociaţiei. Din când în când ne sprijină punctual în munca noastră un contabil care se ocupa de partea financiară. În rest toţi cei care lucrează în asociaţie sunt voluntari.

Fiecare proiect de-al nostru a născut un alt proiect. Am avut un proiect pe care trebuie să-l amintesc neapărat pentru că este foarte important. Are o împlinire care contează foarte mult nu doar pentru asociaţie ci şi pentru eparhia noastră de Cluj-Gherla: "Miracolul Vieţii". Scopul proiectului era înfiinţarea unui departament pentru familie în cadrul Eparhiei. Proiectul acesta s-a concretizat prin înfiinţare departamentului pentru familie şi viaţă. Este o realizare pe care eu o văd foarte importantă.

Pentru viitor , în primul rând, vrem să continuăm programele cu copii şi tinerii şi cu mamele singure. Vrem să continuăm, de asemenea, programele cu alcoolici pentru că am văzut că sunt rezultate, iar consumul excesiv de alcool este o problemă a societăţii de astăzi. Avem în vedere, după cum am amintit şi mai înainte, continuarea parteneriatului cu Agenţia Naţională Antidrog în proiectul de prevenire a consumului de droguri.

Toate aceste proiecte cu siguranţă vor naşte pe parcursul derulării şi alte noi. De regulă am început să facem proiecte din necesităţile pe care le-am întâlnit în munca noastră, deci nu ne-am apucat să inventăm ceva. Astfel proiectele noastre au decurs unul din altul.

Unde ar putea să vă întâlnească cei care ar dori să vă dea o mână de ajutor sau cei care ar avea nevoie de ajutorul pe care îl oferă voluntarii Uniunii Creştine?

Cei care ar dori să ne contacteze pot să o facă direct la sediul Uniunii de pe strada Năsăudului 2 între orele 9 şi 12 la secretariatul nostru unde pot vorbi cu asistenta socială a asociaţiei.

Atunci când am preluat conducerea Uniunii Creştine nu mai existau activităţi în filiale din ţară. Momentan considerăm necesar faptul de a ne dezvolta cât mai bine pe plan local şi să fim, cum se spune, pe picioarele noastre. Nu am vrut să ne lansăm în activităţi şi în alte părţi. Pe de altă parte asociaţia a fost constituită ca una legată de Episcopia de Cluj-Gherla prin binecuvântarea PS Florentin. Dacă am dori să ne extindem activitatea în altă parte ar trebui să avem aprobarea episcopului locului sau chiar a arhiepiscopului major. La nivelul eparhiei noastre am încercat să nu ne extindem prea tare deoarece a început să se dezvolte Caritasul. Într-un fel este normal ca ei să fie prezenţi în întreaga eparhie şi să nu ne suprapunem cu anumite servicii. Colaborăm împreună cu ei pentru diferite servicii şi în alte localităţi decât Clujul.

Consideraţi că multe din activităţile pe care le faceţi ar putea fi incluse de activitate la nivelul parohiilor?

Multe din activităţile noastre pot să fie incluse în activităţile parohiale şi să funcţioneze foarte bine.

image De exemplu eu am făcut un apel la toţi preoţii de la noi din eparhie, şi prin intermediul lor la toţi preoţii noştri, pentru susţinerea grupurilor de alcoolici anonimi. Este foarte important să fie o colaborare şi o comunicare pe această cale cu preoţii. Le-am spus următoarele: acolo unde este consideraţi că este nevoie. Eu personal consider că este nevoie, cel puţin în oraşele şi localităţile mai mari din eparhia noastră, să existe aceste programe pentru alcoolici. De ce spun în special în oraşe şi în localităţile mai mari? Pentru că la sate oamenii se etichetează unii pe alţii şi foarte greu poţi să îi porneşti la o întâlnire la alcoolicii anonimi. Deci la nivelul satelor este mai dificil. Dar se poate porni de la nivelul protopopiatelor care sunt de regulă în oraşe. Astfel pentru aceste grupuri ar avea nevoie de o locaţie unde să se poată întâlni o oră la sfârşitul săptămânii. Dacă ei reuşesc să se organizeze la nivel local noi îi ajutăm cu oameni care sa-i ajute să pună pe picioare un grup acolo. Pentru că trebuie să fie persoanele de acolo care au nevoile acestea, care au această problemă pe care o recunosc şi pentru care vor să facă ceva. Cei din grupul nostru de alcoolici anonimi au ajutat la formarea altor grupuri de alcoolici anonimi de-a lungul timpului. Suntem dispuşi tot timpul să ajutăm şi alte comunităţi sau parohii care doresc să promoveze şi să susţină activitatea unui grup de alcoolici anonimi.

Un program pe care dorim să îl adresăm parohiilor şi credincioşilor bisericii noastre: adopţiile la distanţă. Deoarece pe de o parte sunt mulţi copii care provin din familii cu venituri foarte mici, iar pe de alta sunt mulţi oameni care au deja posibilităţi în a ajuta un astfel de copil. Îi spunem adopţie la distanţă pentru că preferăm să se întâlnească, dacă este nevoie, cel care beneficiază de acest ajutor cu cel care îi acordă sprijinul pe un teren neutru. Uneori vrem să îl protejăm şi pe susţinător. E mai benefic aşa să fie un intermediar între ei. Deja sunt persoane care doresc să adopte la distanţă un astfel de copil. Astfel copilul rămâne în mediul său familial dar totuşi el primeşte un ajutor material minim necesar. Totodată noi insistăm ca aceşti copii să participe la programele noastre formative şi educative.

Vrem să lansăm acest proiect pe plan local. Momentan avem o susţinere mai importantă din Italia, dar avem şi cazul unor copii care sunt susţinuţi de un grup de persoane care şi-au unit forţele. De exemplu aşa este cazul unui copil care este susţinut de părinţii unei întregi grupe de grădiniţă. Astfel părinţii unei grupe de la o grădiniţă din Cluj susţin, prin contribuţia lor minimă, un copil care provine dintr-o familie cu venituri foarte mici. La fel s-ar putea face şi în parohii, unde, de exemplu, părinţii copiilor care fac prima împărtăşanie într-un an să susţină un astfel de copil în aşa fel încât el să nu fie o povară pentru cineva. Sperăm ca acest proiect să putem să-l implementăm pentru că vrem să-l adresăm în mod special credincioşilor noştri.

Vă mulţumesc pentru toate informaţiile pe care ni le-aţi dat despre Uniunea Creştină din România şi vă doresc să aveţi parte de împliniri şi cât mai multe haruri pentru a-L putea aduce pe Hristos cât mai aproape de inimile celor ce şi-au pus o fărâmă de speranţă în munca voluntarilor pe care îi coordonaţi.

Vă mulţumesc şi eu.

Uniunea Creştină din România
Str. Năsăud nr. 2
400610 - Cluj-Napoca,
Tel: 0040-264 410164
Fax: 0040-364 815027
E-mail: laicicluj@gmail.com
Web: www.ucr.cnet.ro

Ecumenismul între etimologie şi viaţă

nr5_1.jpgZilele trecute s-a încheiat la Sibiu cea de-a treia Adunare Ecumenică Europeană. Deşi în mass-media românească Adunare nu a avut un ecou foarte mare în România, însă ea s-a bucurat totuşi de o prezentare chiar dacă numai punctuală în mai toate buletinele româneşti de ştiri. În rândurile de faţă nu o să mă opresc asupra desfăşurării activităţilor de la Sibiu sau a invitaţilor prezenţi, ci voi schiţa în câteva linii generale ce s-a înţeles de-a lungul istoriei prin noţiunea de ecumenism; modul în care ea s-a dezvoltat ca şi conţinut din punct de vedere teologic. Dar să lăsăm deocamdată actualitatea deoparte şi să facem o incursiune în istorie pentru a putea înţelege mai bine importanţa evenimentelor pe care le trăim astăzi.

Adesea nu doar cuvântul "ecumenism" ne este străin din punct de vedere etimologic, ci şi din punct al conţinutului său. Dacă cuvântul ecumenism este o transliterare aproape exactă a cuvântul grec oikumene; acest termen derivă din oikeo, a locui, şi la o analiză mai profundă de la oikia, casă. Începând cu secolul al V-lea î. H. he oikumene ghe înseamnă întregul pământ locuit de umanitate sau întreaga umanitate în opoziţie cu regiunile nelocuite ale pământului. "Ecumene" indică, deci, lumea romanilor şi a barbarilor. După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul al IV-lea î. H., sensul cuvântului ecumenism are o limitare, o restrângere a înţelesului său. Prin el se subînţelegea doar circumscrierea lumii elenizate, de limbă greacă, imperiul lui Alexandru cel Mare în contrapoziţie cu teritoriile în care nu s-a reuşit să se intre în contact cu locuitorii. Ca şi concept opus polis-ului, care avea o delimitare spaţială clară, oikumene începe să indice întreaga lume formată sub influxul culturii elenistice. Termenul şi-a însuşit, deci, o clară coloratură politică. A fost astfel creată puntea care va permite transferarea conceptului la imperiul roman, care era în mod uşor identificat cu lumea civilizată. Ecumene era acum imperiul, iar împăratul îi era stăpânul şi apărătorul. Iudaismul de limbă greacă nu s-a lăsat influenţat de uzul din lumea romană a acestui termen. În traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, "ecumene" redă diferite concepte ebraice luate, în principal, din cadrul lumii, a pământului şi mai ales a ţării locuite.

Semnificaţiile importante din epoca greacă, adică "lume" şi "imperiu", se regăsesc şi în Noul Testament, în care conceptul de "ecumene" nu apare foarte des, probabil din cauza coloraturii sale politice. În Biserica primară s-au păstrat cele două semnificaţii.

Conceptul de "ecumene" intră în limbajul oficial al Bisericii cu începutul conciliilor. Împăratul Constantin când a convocat în 325 conciliul din Nicea dorea ca acesta să fie spre "mântuirea întregului trup al întregii ecumene"[i]. Conform cu această terminologie ‘ecumenic’ este atunci când este recunoscut în toată Biserica ca şi valid şi universal şi, deci, care obligă din punct de vedere al dreptului imperial. Acest uz lingvistic a fost reluat de Primul Conciliu din Constantinopol (381), când acesta a desemnat conciliul din Nicea ca şi "conciliu ecumenic". În acest context ‘ecumenic’ înseamnă: oficial, obligatoriu pentru toţi şi ortodox. Când un conciliu ecumenic a decis în mod definitiv era expresia doctrinei creştine obligatorie.

În secolul al VI-lea în jurul noţiunii de ‘ecumene’ a început un conflict între Roma şi Constantinopol. Adjectivul oikumenikos între timp "a devenit un fel de sinonim ce indica Constantinopolul şi teritoriile supuse influxului bizantin"[ii], oraşul imperial reprezenta întregul ecumene, imperiul şi cultura sa.

Cu această controversă istoria conceptului a ajuns la o prima dezvoltare. De-a lungul unui mileniu "ecumene" si ‘ecumenic’ au fost utilizate pentru a desemna Biserica universală şi pretenţia sa de adevăr. Această înţelegere a fost legată în Biserica occidentală de concilii, care fiind "ecumenice" erau obligatorii pentru Biserica universală şi cărora - conform convingerii generale - le era asigurată infailibilitatea. În timpul Reformei, în continuitate cu această idee, cele trei mărturisiri de credinţă a Bisericii din primul mileniu au fost desemnate ca tria symbola catholica sive oecumenica, deoarece ele erau reţinute ca şi obligatorii pentru întreaga Biserică şi deoarece trebuiau să fie baza pe care se putea îndeplini reforma întregii creştinătăţi. Pentru ortodoxie, însă, noţiunea de ‘ecumenic’ era legată înainte de toate de patriarhatul de Constantinopol şi de pretenţia sa de a fi o instanţă care obligă şi care deţine adevărul.

O nouă direcţie de înţelegere a noţiunii ecumene, care de altfel îi şi amplifică semnificaţia, se regăseşte doar în contextul pietismului din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pietismul rupe graniţele Bisericilor regionale protestante şi începe să reflecteze Biserica universala în cheie mondială. Misiunea care a plecat din Danemarca şi de la Halle ş-a fixat ca scop răspândirea adevăratei şi viei cunoaşteri a lui Dumnezeu în toată lumea şi reconstruirea unicei "Biserici universale" din toţi creştini renăscuţi în Hristos. Împreună cu ideea de unitate a tuturor renăscuţilor, în mod independent de apartenenţa lor confesională, naţională şi de rasă, aici vine redescoperită în interiorul luteranismului o dimensiune mondială, iar orânduirea bisericilor regionale este deschisă spre Biserica universală. În acest context noţiunea de ‘ecumenic’ desemna o comuniune mondială a tuturor creştinilor şi ale bisericilor lor.

Noţiunea de ‘ecumenic’ vine în mod general utilizată pentru a desemna idealul misionar şi universalitatea anunţului creştin, dar numai începând cu jumătatea secolului al XIX-lea. În momentul fondării Alianţa Evanghelică (1846) are ca şi scop "o nouă federaţie ecumenică" a adevăraţilor credincioşi dincolo de orice frontieră confesională şi naţională. În 1881 metodişti îşi organizează prima lor conferinţă ecumenică metodistă (Ecumenical Methodist Conference), la care au fost discutate problemele şi interesele metodismului mondial, fără a se lua în considerare relaţiile cu alte confesiuni sau alte Biserici. În anul 1900 a avut loc la New York o "conferinţă misionară ecumenică". Pentru prima dată în istoria conferinţelor misionare, li se dă chiar această denumire deoarece tot ceea ce discuţiile care urmau să aibă loc atingeau subiecte legate de întreaga lume locuită. Scopul acestei conferinţe era de a desemna pe scară mondială fiecărei Biserici sau societăţi misionare propriile teritorii de misiune. Această tentativă de aş împărţi pământul pentru scopuri misionare şi de a rezerva fiecărei biserici şi fiecărei societăţi misionare un teritoriu propriu de acţiune, evitând pe cât posibil suprapunerile, este definită ca ‘ecumenică’.

Finalitatea ‘ecumenică’ (în sensul ‘mondial’ şi ‘misionar’) a condus Bisericile la un mai strâns contact şi între ele. De fapt, pentru misiune şi pentru credibilitatea ei este necesar să se pună în discuţie şi relaţiile pe care Bisericile le au între ele. Deja în mişcarea misionară pietistică ideea Bisericii universale indica în egală măsură întregul pământ şi toate confesiunile. Deci, ca urmare noţiunea de ‘ecumenic’ a fost utilizată pentru a indica relaţiile reciproce dintre Biserici. De la jumătatea secolului al XIX-lea sunt atestate locuţiune precum "spirit ecumenic" şi "amiciţie prietenie ecumenică" ori "prietenie ecumenică".

Totuşi, dezvoltarea conceptului nu parcurge o linie dreaptă. Chiar conferinţa misionară mondială din 1910 de la Edimburg, considerată în general începutul mişcării ecumenice moderne, în mod contrar intenţiilor originare ale organizatorilor nu este definită ca cea de "a treia conferinţă misionară ecumenică". Participanţii anglicani, care erau majoritari, au repudiat termenul de ‘ecumenic’ ca fiind neadecvat pentru o conferinţă unde nu erau reprezentate Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe. În plus, termenul ‘ecumenic’ în Bisericile occidentale era atât de legat de ideea unui conciliu, încât s-a decis ca pentru o conferinţă care nu discută chestiunilor privitoare la credinţă şi la structurile bisericeşti să nu fie utilizat.

O ulterioară direcţie semantică a termenului ‘ecumenic’ este legată de numele arhiepiscopului luteran Nathan Söderblom din Uppsala. Acesta, la sfârşitul primului război mondial în 1919 şi în numele episcopilor suedezi, i-a îndemnat pe toţi responsabili Bisericilor din Europa să fondeze un "Consiliu Ecumenic al Bisericilor", care ar fi putut vorbi, în numele creştinătăţii, despre chestiunile religioase, morale şi sociale ale umanităţii şi ar lucra pentru refacerea păcii şi pentru promovarea justiţiei sociale. Nu trebuia să se aştepte să se ajungă la o unificare în problemele de credinţă şi de structuri bisericeşti, ci trebuia imediat să se ţintească spre o colaborare practică. ‘ecumenic’ in sensul susţinut de Söderblom, însemna "ceea ce privea viaţa bisericii în întregimea sa", şi cuprinde, în special, dimensiunea socială şi politică a creştinismului. ‘ecumenic’ devine astfel un concept opus celui ‘teoretic’, celui ‘canonic’ şi celui ‘dogmatic’. "Consiliul Ecumenic pentru un Creştinism Practic", pe care Söderblom îl propunea, ar fi trebuit să nu se ocupe de chestiunile doctrinale şi problemele dogmatice, ci să se implice mai mult în acţiuni comune, iar maxima care ar trebui să stea la baza acţiunilor sale ar trebui sa fie: "doctrina divide, dar slujirea uneşte". Atunci când s-a constituit mişcarea "Credinţă şi Constituţie" (Faith and Order) ce se dedica în mod expres acestor chestiuni dogmatice, la început a evitat să se definească ca şi "ecumenică" şi s-a numit "pancristiană". Acest concept a intrat şi în unele declaraţii romane (enciclica Mortalium animos din ianuaria 1928) care se confruntau în mod critic cu primii paşi ai mişcării ecumenice.

Doar în conferinţa mişcării pentru un Creştinism Practic din 1937 de la Oxford s-a fixat o definiţie a semnificatului de ‘ecumenic’: "Expresia ‘ecumenic’ indică tipul şi modul cu care realitatea unităţii bisericii vine exprimat în istorie… Gândirea şi acţiunea Bisericii… sunt ecumenice în măsura în care încearcă să realizeze Una Sancta, adică comunitatea creştinilor, care îl mărturiseşte pe unicul Dumnezeu"[iii]. "Ceea ce priveşte toată Biserica", "ceea ce priveşte relaţiile dintre mai multe Biserici" şi "ceea ce conduce la totalitatea Bisericii", cu convingerea că această unitate se fondează în unitatea lui Hristos, s-a impus după cel de al doilea Războii Mondial odată cu fondarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor ca semnificat al noţiunii ‘ecumene’. Acest lucru este valabil şi pentru Biserica catolică, în care, după cum spune decretul despre ecumenism, prin mişcarea ecumenică se înţeleg "activităţile şi iniţiativele care"[iv].

Totuşi până astăzi trebuie remarcate diferenţele în înţelegerea acestei noţiuni. Ortodoxia are rezerve faţă de ea, deoarece ‘ecumenic’ indică în terminologia ortodoxă patriarhatul ecumenic şi implică, deci, o obligativitate de credinţă, care nu i se cuvine Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Se vorbeşte, atunci, de Consiliul Mondial al Bisericilor care e de fapt şi numele său oficial. În cadrul evanghelic s-a conservat semnificatul de ‘mondial’, de ‘universal’ dar nu mai mult decât în înţelegerea catolică. În 1939 Convenţia Mondială Luterană, instituţia precedentă Federaţiei Mondiale Luterane, pentru extinderea sa mondială se autodesemna ca şi "mişcare ecumenică în sensul cel mai adevărat". În această tradiţie prin noţiunea de ‘ecumenic’ adesea se indica mai ales relaţiile cu Bisericile de aceeaşi mărturisire prezente în lumea a treia. Temele principale sunt atunci mai ales chestiunile precum cea a foametei, a oprimării şi a eliberării, în unele cazuri şi cea a misiunii, dar nu se încearcă, însă, depăşirea diferenţelor teologice în problematica teologiei controversistice tradiţionale; pe partea catolică, însă, se pune un accent mai important chiar pe această depăşire. Din punct de vedere a organizării, între miniştri evanghelici se distinge între cine are competenţă pentru ecumenism şi cine are competenţă pentru chestiunile legate de catolicitatea bisericii.

nr5_2.jpgO ulterioară schimbare terminologică se pare că se împământeneşte tot mai mult. Adesea conceptul de ‘ecumene’ îşi găseşte utilizarea şi pentru relaţiile cu religiile necreştine; şi acest semnificat are o lungă preistorie. De fapt, o primă clară achiziţie este faptul că expresia ‘popor al lui Dumnezeu’ nu indica doar Biserica Creştină, ci şi poporul lui Israel. Relaţia dintre ebraism şi creştinism, dintre sinagoga şi biserică nu este un caz special al relaţiilor cu religiile necreştine. Lucru remarcat şi de Conciliul Vatican II, care la început dorea să introducă o condamnare a antisemitismului în decretul despre ecumenism. Căi încurcate şi diferite motive au condus la despărţirea din nou a declaraţiei despre evrei de decretul despre ecumenism şi la extinderea sa la o declaraţie despre religii. Totuşi, argumentele pe care Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor le-a prezentat s-au impus şi în continuare în modul în care relaţia cu ebraismul a fost situată în interiorul chestiunii ecumenice. Problematica relaţiei dintre evrei şi creştini s-a arătat în acelaş timp şi un factor de tulburare al ecumenismului. De fapt, ideea de bază care a determinat şi a impulsionat mişcarea ecumenică, adică tentativa de a ajunge la unitatea creştinilor, şi la convingerea că apropiindu-ne unii de alţii ne apropiem mai mult de Hristos, evident în acest context nu mai este utilizabilă.

Ideea a început să se răspândească şi sa-se dezvolte în baza unui dinamism propriu. O etică mondială comună, singura care ar putea să garanteze o pace mondială, devine astfel punctul de plecare pentru regândirea conceptului de ecumenism. Ecumene are în acest caz datoria de a universaliza şi de a obţine un consens etic minim, care este indispensabil pentru supravieţuirea umanităţii. Ecumene indică in acest context comuniunea dintre toate Bisericile, religiile şi culturile, dintre femei şi bărbaţi, căutarea justiţiei şi păcii, implicarea în ocrotirea mediului înconjurător. Konrad Raise, mai târziu secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a făcut propunerea de relua întreaga rădăcină verbală a casei (oikos) şi de a înţelege ecumenismul ca şi «casă a lui Dumnezeu», incluzând, deci, şi ecologia şi economia. Ecumenic indica în sens originar pământul locuit şi, deci, locuibil; pentru acea mişcarea ecumenică ar fi astăzi chemată să se angajeze pentru un cât mai bun loc în care s-ar putea trai şi pentru ocrotirea mediului înconjurător. Astfel ecumene ne apare ca şi o realitate neterminată, ca "o casă (oikos) fără pereţi în care toţi sunt deschişi spre toţi şi pot să împartă o viaţă comună în toată varietatea sa complicată"[v]. Cu acesta, însă, nu se poate vorbi - astfel se poate deja răspunde unei obiecţii - de tendinţe sincretistice, deoarece nu este vorba de a amesteca între ele religiile şi de a crea o unică religie unică. Dimpotrivă, se cere ca ecumenismul să nu se preocupe de unitate, lucru care ar conduce numai la o reducţie uniformatoare. Este mai degrabă datoria sa de a lăsa ca ceilalţi să fie ceilalţi, iar cei care sunt diferiţi să rămână diferiţi, fără săi constrângă într-un sistem care să le fie străin.

Cu toată schimbarea terminologică tentativele de unire a tuturor Bisericilor creştine nu s-a transformat într-o realitate ieşită din uz. Dimpotrivă în interiorul acestei nou fel de a privi ecumenismul se caută unitatea Bisericilor creştine, o unitate care să se realizeze în euharistia comună. Chestiunea clasică a ecumenismului în sensul unificării întregii creştinătăţi, în cadrul acestei noi terminologii, nu este depăşită ci dimpotrivă este reluată, conservată şi valorificată din plin.

Sperând că punctarea evoluţiei filologice şi terminologice a dus cel puţin la o clarificare de principiu a conţinutului cuvântului ecumenism. Ea ne permite mai bine să înţelegem acum anumite iniţiative care s-au manifestat la întâlnirea de la Sibiu. Această scurtă explicaţie filologico-istorică, totuşi, nu este suficientă pentru înţelegerea mişcării ecumenice moderne, dar delimitează în mod clar cadrul în care ea acţionează. E un început care ne obligă la o mai mare atenţie faţă de această mişcare tot mai prezentă şi mai populară în sânul Bisericilor şi comunităţilor creştine.


[i] Eusebiu din Cesarea, Vita Costantini II, 65.

[ii] J. Modesto, Gregor der Großse. Nachfolger Petri und Universalprimat, St. Ottilien 1989, 273. În acestă lucrare se găseşte o prezentare aprofundată a disputei legată de oikumenikos-universalis care a avut loc între papa Grigore cel Mare şi patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul.

[iii] W.A. Visser’t Hooft, Das Wort «Ökumenisch» -seine Geschichte und Verwendung, in Rouse-Neill, Storia del movimento ecumenico dal 1517 al 1968, vol.1, Bologna 1973, 143.

[iv] Unitatis Redintegratio 4.

[v] K. Raiser, Ökumene im Übergang, München 1989, 132.

22 mai 2007

Darul memoriei

În ultimele săptămâni, printre informaţiile de pe catholica.ro, am putut citi câteva ştiri legate de diferite aniversări precum: cea de la Oradea cu ocazia sărbătoririi a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice, sau cea legată de împlinirea a 50 de ani de la instituirea Misiunii Române Unite de la München, Germania, ori cea în care s-au marcat 70 de ani de la deschiderea oficială a Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Ştirile acestea mai făceau cunoscute şi diversele manifestări organizate în acest sens: celebrări liturgice, simpozioane, conferinţe.

În rândurile de faţă nu aş dori să mă opresc asupra evenimentelor în sine sau a temelor din conferinţele respective. Parcurgând însă ştirile, m-am întrebat dacă activităţile ocazionate de aceste evenimente aveau doar un caracter nostalgic ori au fost ele oare nişte fantome ale trecutului, sau în schimb, priveau o dimensiune mult mai profundă a omului, latura sa spirituală, concretul vieţii sale? Prin aducerea-aminte, prin pomenire, această dimensiune care-i este specifică, omul încearcă fie să-şi păstreze viaţa, să-şi imortalizeze şi sa-şi fixeze momentele, gesturile, cuvintele, fie încearcă să le şteargă, să le uite cu orice preţ. A nega amintirile, a le şterge din memorie cu orice preţ, înseamnă a devia, a se răni într-un mod atât de grav încât ar putea da naştere unor patologii. Dar şi căutarea amintirilor cu orice preţ duce la autodistrugere, la o căutare a unei lumi care astăzi nu mai există. Toate acestea sunt un semn al faptului că nu se poate minimaliza importanţa pe care o are memoria, aducerea-aminte, pomenirea pentru persoana umană. Şi se impune, totodată, cunoaşterea adevăratei naturi pe care o are memoria, dar şi cum trebuie trăită memoria în adevărul său, fără să o forţăm în ordinea lucrurilor pe care nu ni le poate oferi sau fără să ţinem cont de ea. Orice om se află de multe ori în faţa unei duble tentaţii sau ispite: a uitării sau a considerării trecutului. Cele două puncte diametral opuse ale acestei tentaţii sunt: efortul de a uita tot ceea ce a fost, de a şterge amintirile, de a face trecutul să tacă, pe de o parte, şi efortul de a recupera trecutul, de a-l face să se întoarcă, datorită incapacităţii de a ne îndepărta de el, pe de alta.

Dar atunci cum trebuie înţelese cuvintele spuse de Mântuitorul la Cina cea de Taină: “faceţi acestea spre pomenirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24 şi 25)? Un răspuns îl găsim chiar în celebrarea Liturghiei care nu este altceva decât o celebrare a trecutului şi a viitorului săvârşită în momentul prezent. În această pomenire sau aducere-aminte pe care o facem în timpul Liturghiei noi includem amintirea vieţii lui Hristos, a Naşterii Sale, a Patimilor, a Morţii şi a Învierii, a Înălţării şi a celei de a Doua Veniri. Tot în ea includem şi amintirea Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor, a heruvimilor şi a serafimilor, a morţilor, a credincioşilor care participă la acest act ritual, într-un cuvânt în ea includem viaţa Bisericii de-a lungul istoriei sale. În Liturghie totul este înţeles ca o reunificare şi ca o prezenţă a realităţii semnificate. Aducerea-aminte este un memorial legat de însăşi persoana lui Hristos. De aceea în acest fapt nu suntem singuri, ci împreună, ne pomenim în iubirea lui Hristos. Aducerea-aminte este, în mod fundamental, o acţiune a Spiritului Sfânt (cf. In 14,26). Fiindcă memoria se poate mântui numai prin acţiunea Spiritului Sfânt. În această conlucrare liberă a omului cu acţiunea lui Dumnezeu în el, memoria devine o actualizare a trecutului şi a viitorului în prezent.

Aducerea-aminte nu este altceva decât o retrăire a lucrurilor care sunt şi care nu au trecut. Memoria adevărată este o deschidere spre eternitatea lumii, în Hristos. Înţelegem mai bine acum diferenţa dintre aducerea-aminte şi nostalgie. Încercăm sentimentul nostalgiei din cauza unui trecut pe care îl credeam în mod iremediabil pierdut. Aducerea-aminte, însă, este o amintire transfigurată, în ochii lui Dumnezeu, a acelui trecut care nu s-a pierdut, ci pe care noi îl păstrăm, în sensul său adevărat, legat de Acela care le ţine pe toate în mâinile Sale. În acest sens omul nu face decât să devină contemporan cu Hristos, să devină sfânt, deoarece el este amintirea lui Dumnezeu în istoria noastră.

4 mai 2007

Colegiul Pio Romeno la împlinirea a 70 de ani

Pr. Mihai Frăţilă şi-a început studiile teologice la Blaj, în 1991. Între 1991 şi 1996 a studiat la Roma, apoi între 1996 şi 1998 a susţinut masteratul la Paris, activând în paralel în cadrul Misiunii Greco-Catolice din Paris, condusă atunci de Mons. Gheorghe Surdu. Din 1998 a revenit la Colegiul Pio Romeno, însărcinat fiind cu asistenţa spirituală a studenţilor. În 1999 a fost numit vice-rector al aceleiaşi instituţii, iar în 2005 rector, urmându-i Mons. Olivier Raquez. Cu câteva zile înainte de Bunavestire, praznicul Colegiului, părintele rector a avut amabilitatea printre îndatoririle funcţiei şi pregătirea pentru sărbătoare să răspundă la unele întrebări prilejuite de aniversarea, luna viitoare, a 70 de ani de existenţă a acestui aşezământ românesc din Roma.


- Pe 6 mai 2007 se împlinesc 70 de ani de la inaugurarea Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Aţi putea să evocaţi succint paşii începuturilor?
- Colegiul s-a născut din nevoia unui aşezământ românesc la Roma pentru pregătirea viitorilor preoţi români greco-catolici. Prin bunăvoinţa Papei Pius al XI-lea, se oferea astfel Bisericii Române Unite posibilitatea de a-şi pregăti o parte din cler în contact cu Biserica Universală. Din păcate, suprimare Bisericii din 1948 nu a permis Colegiului decât o scurtă existenţă (1937-1950).

Se cuvine a-i aminti pe Arhiereii acelui timp care împreună cu Mitropolitul Vasile Suciu, în primăvara lui 1930, aşează piatră de temelie a noii instituţii. Terenul este o proprietate extrateritorială a Sfântului Scaun unde în toamna anului 1935 lucrările sunt terminate, astfel ca prima promoţie de studenţi români, prezenţi deja la Roma la Colegiul "De Propaganda Fide" sau la Colegiul Grec, să se poată muta în noul edificiu.

Doi ani mai târziu, pe 6 mai, Papa Pius al XI-lea promulgă Constituţia apostolică "Romani pontifices", actul de naştere al Colegiului Pontifical Pio Romeno, care poartă în titulatură numele fondatorului. Pe 10 mai are loc consacrarea altarului monumentalei biserici care poartă hramul "Buneivestiri". De atunci şi până în 1950 au frecventat instituţia aproximativ 35 de studenţi.

- După o lungă paranteză istorică, într-un context total diferit faţă de momentul inaugurării, cum se descrie rolul şi misiunea Colegiului Român astăzi?
- Colegiul îşi continuă misiunea primită de la fondatorii ei, primindu-i pe bursierii români uniţi ai Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Pio Romeno urmează desigur ritmul liturgic şi disciplina tipică Bisericii noastre Greco-Catolice. Posedă o preţioasă bibliotecă de aproximativ 15.000 de volume, unde cartea românească este bine reprezentată mai ales prin apariţiile ultimilor ani.

Studenţilor le este oferită o experienţă temporară de viaţă comunitară şi de studiu pentru a aprofunda şi împărtăşi chemarea slujirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Este foarte important ca şcoala la Roma să fie o aprofundare a vieţii în Hristos, descrisă de asumarea cu voioşie a fiecărei experienţe, chiar şi a celor care descoperă limitele persoanei, spre a învăţa cu mai multă uşurinţă puterea harului, dar şi sensul toleranţei.

Biserica nu încetează să ne aducă aminte că, dorind înainte de toate Împărăţia Cerurilor, toate celelalte lucruri vor fi oferite din belşug. Având în vedere această prioritate se poate clădi un spirit autentic de comuniune şi colegialitate, necesar unor tineri care aspiră la preoţie.

- Ştim că predecesorul dumneavoastră, părintele Olivier Raquez, a lăsat o puternică amprentă spirituală şi umană în casă. Realitatea unei figuri spirituale, carismatice, are într-adevăr o valoare centrală pe fondul experienţei pe care o propune, în mod normal, seminarul?
- Da, cred că cel mai important lucru este ca un seminar să pornească de la această realitate a vieţii spirituale întrupate. Fără conştiinţa darului de la Dumnezeu, primit cu simplitate şi smerenie, talanţii din om nu sunt decât ocazie de dispută sau carierism. Până la proba contrarie, aderarea la lege sau disciplină presupune riscul de a nu vedea că responsabilitatea se asumă în conştientizarea libertăţii. Timp de zece ani (1994-2004), părintele Olivier Raquez a pus bazele acestui principiu vital. A mărturisit o mare fineţe în legătura cu noi, dezvăluind un univers al sensibilităţii sale care venea dintr-o convingere acută a priorităţilor Împărăţiei. În lunga sa experienţă de rector la Colegiul Grec a dobândit un discernământ profund, care i-a permis să treacă de aparenţe, consacrându-se la ceea ce era mai de preţ în persoanele pe care le-a întâlnit. Dacă ar trebui să descriu figura sa aş rezuma totul la două calităţi: încredere şi paternitate.

Părintele Raquez a surprins foarte bine trăsăturile mentalităţii şi culturii româneşti, alterate de un regim în care frica, neîncrederea, suspiciunea şi frustrarea erau regula de bază. A putut astfel să lucreze din interiorul problemelor, concentrându-se asupra respectului pentru valoarea persoanei, asumând totodată cu seninătate riscul de a renunţa la propria imagine pentru a sluji.

Are totodată şi meritul de a fi propus o viziune teologică şi de sensibilitate pastorală în conformitate cu liturghia Bisericii. Dar cred că acest lucru este tributul spiritului benedictin pe care părintele Raquez l-a asumat în urmă cu mulţi, mulţi ani, atunci când a intrat în mănăstirea de la Brugge. Lunga sa experienţă în practica şi studiul liturghiei bizantine de la colegiul Grec s-a grefat pe acest spirit monastic care a oferit întotdeauna după modelul răsăritean un loc central liturghiei în viaţa cu Dumnezeu.

Experienţa acelor ani a fost, desigur, presărată cu multe căutări şi ambiguităţi, dar ambianţa liturgică care se reconstruia a fost salutară. Nu este un simplu accident celebrarea după forme precise. Dacă această celebrare depinde de spaţiu şi timp, de istoria umană, ea trebuie totodată să exprime legătura cu fericirea cerească, pentru care Biserica este chemată să predice Evanghelia. Să o predice după sensibilităţile unei comunităţi locale, nu după moda momentului sau intransigenţa unor viziuni exclusiviste.

În contextul despre care vorbeam, regăsirea liturgică de la Pio Romeno a trasat indiscutabil o trezire a conştiinţelor în maturizarea fiecărui student. Nu numai ca discurs identitar-eclezial, dar mai ales în percepţiile unei trăiri sacramentale personale, descrise în mod necesar de textele şi gesturile tradiţionale.

- Cum se conciliază aceste priorităţi în aprofundarea vieţii liturgice cu pastorala concretă?
- Tentaţia Bisericilor Orientale este de a uita că această lume are ritmuri noi. Un ritm nou nu înseamnă că un patrimoniu de suflet se schimbă ca o haină veche. Biserica noastră iese dintr-o persecuţie unde regula de cult era restrânsă la minimum, cu o sensibilitate care, dincolo de limitele sale, a dat raţiunea de viaţă unei generaţii ce nu şi-a schimbat credinţa după moda momentului. Problemele de astăzi în domeniu nu sunt determinate neapărat de felul subiectiv de a percepe liturghia în viaţa Bisericii, cât mai ales de autenticitatea spiritului creştin în trăirile şi preocupările zilnice ale fiecăruia.

În plus, referinţele sacralizării preotului fără accentele autenticităţii vieţii sale creştine şi de slujire, ca trăsătură dominantă, sunt lipsite de corectitudine teologică. Slujirea Evangheliei presupune din partea preotului mai întâi efortul personal de fidelitate faţă de un cuvânt dăruit de Dumnezeu în viaţa sa, pentru a afla raţiunile speranţei şi a le putea propune apoi altora.

Experienţa pastorală de la Roma a studenţilor noştri nu este neapărat cea pe care o trăiesc credincioşii noştri de acasă. Dacă alumnii au totuşi ocazia de a frecventa unele parohii din Cetatea Eternă este pentru a nuanţa şi aplica pregătirea academică de la universitate. Întotdeauna întâlnirea cu oamenii conferă realism studiului teoretic. Această legătură cu realitatea concretă îi ajută pe studenţi să-şi rescrie priorităţile şi să afle motivaţii mai profunde pentru propria lor viaţă interioară.

În mai anul acesta, momentul care va concentra atenţia noastră cu ocazia sărbătoririi celor 70 de ani este alegerea cu bună ştiinţă a unor zile de studiu consacrate paternităţii preoţeşti. Vor participa atunci preoţi şi profesori de la Roma sau din ţară, cu speranţa de a regândi priorităţile apostolatului în asumarea misiunii spirituale a preoţiei. Riscurile actuale ale slujirii preoţeşti sunt determinate de activismul administrativ-social. Recent Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a reamintit în cuvântul său acest principiu de slujire, subliniind echilibrul interior şi căutarea Împărăţiei în viaţa preotului.

- În încheiere, credeţi că pentru viitoarele generaţii ale Bisericii Române Unite cu Roma Colegiul Pontifical Pio Romeno va avea un cuvânt de spus?
- Prin statutul său Colegiul oferă prin intermediul burselor de studiu o aprofundare academică asupra teologiei şi dreptului canonic al Bisericii Răsăritene. În reorganizarea Bisericii Române Unite cu Roma, absolvenţilor Colegiului li se oferă posibilitatea de a se înscrie în grupul de reflexie care caută noi perspective de misiune. Formarea la Roma este orientată spre viitor şi presupune un dialog în universalitate cu propria cultură a ţării noastre, dar şi cu celelalte Biserici.

Noua situaţie canonică a Bisericii Române va cere în mod sigur: o implicare susţinută în pastorală; funcţionarea comisiilor teologice aferente Sinodului Episcopilor; dezvoltarea patrimoniului teologic; dreptul particular, care vor permite Bisericii noastre să-şi asume cu simplitate şi responsabilitate chemarea. Nu trebuie uitat că prezenţa la Roma pentru câţiva ani a studenţilor deschide mărturia lor nu numai la nivel local, dar şi în comuniunea catolică.

Pe fundalul acestor consideraţii cred că studenţii români au datoria de a oferi Bisericii competenţa şi seriozitatea lor, spiritul de sacrificiu provenit din asumarea Crucii Domnului, dar mai ales discernământul interior. Pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, încercările sunt necesare pentru a ajunge la maturitate. Experienţa persecuţiei şi a clandestinităţii Bisericii nu trebuie să apară cu sensul de povară, fiindcă harul se arată în neputinţă. Acest har se transfigurează astăzi în vocaţia speranţei într-o lume care pare tot mai confruntată cu descurajarea şi indiferenţa faţă de Dumnezeu. Resursele de viitor pentru a continua calea luminii nu stau, desigur, în latura umană a istoriei şi nici în previziuni care uită că Spiritul Sfânt este Viaţă.

Regăsirea Bisericii noastre în societatea de astăzi are întâi de toate o profundă semnificaţie spirituală: surprinderea actualităţii harului lucrător în prezent, pentru a nu ne opri asupra trecutului dar şi fără a ne limita la prevederea neliniştită a viitorului. Îmi place să cred că acest aspect rezumă misiunea Bisericii în lume, astfel ca pentru fiecare credincios urmarea harului Domnului să devină urgenţa numărul unu.

Preocupările şi problemele episcopiei de Gherla în timpul lui Ioan Vancea

200702-13.jpgTitlu: Ioan Vancea - Pastorale si circulare 1865-1869
Editori: Nicolae Bocşan şi Mirela Andrei
Traducător: -
Colecţia: -
Editura: Presa Universitară Clujeană
Nr. pagini: 318
Format: 20 cm
Data publicării: 2003
ISBN: 973-610-225-4

În ultimii ani casa de editura Presa Universitara Clujeană a Universităţii Babeş-Bolyai a publicat diferite lucrări pe marginea istoriei bisericeşti din Transilvania. Printre apariţiile editoriale care aprofundează momente sau redau documente din istoriografia ecleziastică greco-catolică se numără şi culegerea de pastorale şi circulare a lui Ioan Vancea editată de profesorul Nicolae Bocşan şi Mirela Andrei.

Textele emise de Ioan Vancea sau de cei din curia episcopala a Gherlei între anii 1865 şi 1869 sunt precedate de un amplu studiu introductiv şi o scurtă notă asupra ediţiei făcute de cei doi editori.

Studiul introductiv cuprinde o scurtă prezentare biografică a lui Ioan Vancea până în momentul alegerii lui ca şi episcop de Gherla şi viaţa Episcopiei de Gherla în perioada vanceană. Un aspect interesant asupra căruia editorii volumului insistă, este momentul alegerii lui Vancea în scaunul tinerei eparhii; aspect crucial care avea să influenţeze şi celelalte eparhii ale Mitropoliei Române Unite cu Roma. Dificultăţile întâmpinate în cei doi ani care s-au scurs de la moartea lui Ioan Alexi (29 iunie 1963) şi până în momentul numirii şi consacrării lui Ioan Vancea ca şi episcop de Gherla (3 decembrie 1865), mărturisesc două concepţii ecleziologice diferite. „Pe de o parte este detectabilă dorinţa de organizare a tinerei mitropolii române în conformitate cu disciplina orientală. Pe de altă parte, în urma Concordatului încheiat de Viena cu Statul Papal, oglindă fidelă a noii politici pontificale, se poate constata implicarea tot mai mare a autorităţilor politice şi religioase în această tendinţă de latinizare a instituţiilor, normelor şi practicilor uzitate de Biserica română” (p.16).

În Nota asupra ediţiei se specifică cele două surse bibliografice care au stat la baza colecţiei: Fondul Vicariatului greco-catolic al Rodnei, şi care se păstrează la Arhivele Naţionale a României, Filiala Bistriţa-Năsăud, precum şi „registrele parohiale şi protocolul de circulare al parohiei Măgura Ilvei conservat în proprietate personală”.

Pastoralele şi circularele emise la Gherla reflectă preocupările şi problemele cu care s-a confruntat dieceza în timpul episcopului Ioan Vancea. Ele constituie principalul canal de comunicare al episcopului sau al curiei episcopale cu protopopiatele, cu parohiile, şi, nu în ultimul rând, cu credincioşii. De fapt ele nu sunt altceva decât o oglindă care reflectă situaţia de pe întreg teritoriul episcopiei, aşa cum o percepeau structurile curiei de la Gherla. Textele redau atât diferitele realităţi existente în dieceză şi modul în care se încerca corectarea sau rezolvarea problemelor ori transmiterea „poruncilor episcopale”, cât şi modul fidel în care se reflecta sistemul de administrare al diecezei, precum şi măsurile luate de episcop pentru buna orânduire a acesteia. Circularele indică diferite elemente caracteristice ale vieţii bisericeşti din eparhie, dar şi preocupările pe care episcopul Vancea le avea, sau proiectele pe care acesta le susţinea. Acest ultim aspect era puţin cunoscut din cercetările anterioare, subliniază editorii, şi vine să reîntregească imaginea biografică a celui care avea să devină mitropolitul Ioan Vancea.

Sacramentum Critatis: De la Ioan Paul al II-lea la Benedict al XVI-lea

200702-01.jpgÎn luna martie viaţa Bisericii Catolice a fost marcată de publicarea Exortaţiei apostolice Sacramentum Caritatis a papei Benedict al XVI-lea. Sunt pagini dense care arată centralitatea misterului care trebuie să fie crezut, celebrat şi trăit, sunt pagini care formează o profundă cateheză care are ca temă Euharistia, sacramentul central şi culminant al vieţii creştine. Pagină după pagină Papa dezvoltă o reflecţie care porneşte de la contribuţiile şi propunerile făcute de episcopi în octombrie 2005. Dar să ne reamintim pe scurt care a fost drumul care a condus la naşterea acestui document pontifical.

Pe 12 februarie 2004 papa Ioan Paul al II-lea anunţa că cea de-a XI-a Adunare ordinară a Sinodului Episcopilor va avea ca şi temă: Euharistia: izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii. De Paşti, în acelaşi an, a fost publicat Lineamenta, adică documentul care prezintă situaţia argumentului propus şi se constituie ca punct de plecare a unei prime dezbateri în cadrul lucrărilor. La sfârşitul lui 2004 ajungeau la secretariatul central al Sinodului răspunsurile Conferinţelor episcopale naţionale şi ale altor organisme implicate, iar la începutul lui 2005 urma să fie trimis Bisericilor din lumea întreagă Instrumentum laboris. Acest document sintetizează răspunsurile la Lineamenta şi serveşte ca şi ghid de discuţii pentru participanţii la lucrările.


Adunarea Sinodală s-a desfăşurat între 2 şi 23 octombrie 2005. La acest eveniment au participat 256 de părinţi sinodali, fiind numărul cel mai mare de participanţi atins până acum. Cardinalii Francis Arinze, Juan Sandoval Iniguez şi Telesphore Placidus Toppo au fost numiţi de către papă ca preşedinţi delegaţi; cardinalul Angelo Scola, avea să fie referentul principal, iar arhiepiscopul de Dijon Roland Minnerath secretarul special. La lucrări au participat 55 de cardinali, 8 patriarhi, 82 de arhiepiscopi, 123 de episcopi, 36 de preşedinţi de Conferinţe episcopale şi 12 călugări. Din partea Bisericii Catolice din România au participat Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, Preasfinţia Sa Petru Gherghel şi Preasfinţia Sa Virgil Bercea.

Papa Benedict al XVI-lea a introdus câteva noutăţi în modul de desfăşurare a lucrărilor. Pentru a valoriza cât mai mult colegialitatea, părinţilor sinodali li s-a cerut să îşi reducă propriile intervenţii, la un timp maxim de 6 minute, astfel încât să se poată câştiga o oră de la 18 la 19, pentru discuţii libere, în prezenţa papei, pe temele dezbătute de-a lungul zilei. O altă importantă alegere metodologică a fost aceea de a face cunoscute, la sfârşitul lucrărilor, împreună cu tradiţionalul mesaj, şi cele 50 de propoziţii votate de adunarea episcopilor, sub formă de sugestii adresate Papei în vederea redactării exortaţiei apostolice. Şi acest lucru a fost făcut, în mod evident, ca să se pună în valoare pe deplin dimensiunea colegialităţii dintre episcopi şi Suveranul Pontif.

Lucrările adunării Sinodale au fost deschise cu o liturghie solemnă în Bazilica Sfântul Petru în timpul căreia Sfântul Părinte a spus : «Îl rugăm pe Domnul ca în cele trei săptămâni ale Sinodului pe care îl începem acum să nu spunem numai lucruri frumoase despre Euharistie, ci mai ales să trăim din forţa sa». 23 de întâlniri plenare şi 7 sesiuni pe grupuri mici (12 grupuri de studii împărţite pe criterii lingvistice – italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă şi portugheză) au avut loc de-a lungul perioadei în care s-au desfăşurat lucrările. În timpul lucrărilor s-au înregistrat 232 de intervenţii în aulă şi un mare număr de intervenţii libere.

O contribuţie cu totul particulară la reflecţia care s-a făcut în acele zile în Sala Sinodului a venit din domeniul artei. În timpul tuturor lucrărilor pe ecranul din aulă a fost proiectată imaginea Disputa del sacramento a lui Raffaello, probabil cea mai celebră operă care are ca şi temă centrală Euharistia.

Deşi lucrările propriu-zise ale Adunării s-au încheiat pe 23 octombrie cu celebrarea festivă din Piaţa Sfântul Petru, în care au fost proclamaţi cinci noi sfinţi – Josef Biczewski, Gaetano Catanoso, Zygmunt Gorazdowski, Alberto Hurtado Cruchaga şi Felice da Nicosia –, ele s-au cristalizat în Exortaţia apostolică a Papei Benedict publicată pe 13 martie 2007, Sacramentum caritatis.

Putem spune astfel că acest Sinod, care a durat puţin mai mult de trei ani, este atât al papei Ioan Paul al II-lea prin tema pe care a propus-o, cât şi al papei Benedict al XVI-lea prin modul în care a orientat lucrările şi a sintetizat ideile dezbătute de-a lungul lui în Exortaţia apostolică Sacramentum Caritatis.