Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii

“Cuvântul Domnului în viaţa şi misiunea Bisericii”, este subiectul celei de a XII-a adunări a Sinodului episcopilor care are loc în Vatican în luna octombrie (5-26 octombrie 2008). La mai bine de patruzeci de ani după Conciliul Vatican II, Biserica Catolică doreşte să facă un bilanţ al revoluţiei declanşate atunci: accesul direct al tuturor credincioşilor chiar la textele Bibliei.

Sinodul Episcopilor

Sinodul episcopilor este o instanţă permanentă a Bisericii catolice creată de papa Paul al VI-lea. Cea de a XII-a adunare a fost convocată de papa Benedict al XVI-lea. La lucrările acestui Sinod vor participa mai mult de 200 de «părinţi sinodali», episcopi sau experţi din lumea întreagă, desemnaţi la nivel local sau numiţi de Roma.

Această întâlnire se desfăşoară în patru etape, după o procedură obişnuită. Publicarea în primul rând a Lineamenta: documentul acesta, care adună problematicile de pe marginea temei şi pune câteva întrebări, este trimis prin intermediul secretariatului general al Sinodului (condus de Mons. Nikola Eterovic) întregului episcopat şi diferitelor ordine religioase pentru a-şi exprima părerile în scris.

Prin această consultare mondială se deschide cea de a doua etapă, Instrumentum laboris: document ce nu are valoare normativă, dar face sinteza răspunsurilor primite în urma consultării mondiale. Instrumentum laboris va servi ca şi bază pentru discuţiile şi intervenţiile din timpul adunării.

Cea de a treia etapă este reuniunea la Roma a Sinodului: trei săptămâni de intervenţii personale, de lucru pe grupuri lingvistice, care se încheie prin votarea diferitelor propuneri ce vor fi ulterior trimise papei. Pe această bază – cele patru etape – papa redactează, în general, o exortaţie apostolică post-sinodală reluând (sau nu) propunerile adunării. Acest document rămâne referinţa Sinodului.

Instrumentum laboris

Să vedem acum liniile principale ale documentului care va sta la baza discuţiilor şi intervenţiilor din cea de a XII-a adunare a Sinodului episcopilor. Instrumentum laboris are 84 de pagini şi a fost publicat în 12 mai la Roma în urma consultării mondiale amintite. În el se vorbeşte de «un bun sezon al roadelor» ce se manifestă prin numărul impresionant de grupuri biblice, prin răspândirea practicii rugăciunii meditate a textelor biblice (lectio divina), şi, fără să uităm, de însăşi răspândirea Bibliei în diferite ediţii şi limbi. Ca niciodată, după cum sublinează documentul, «citirea Cuvântului lui Dumnezeu se intensifică».

Dar liberalizarea accesului la textele sfintei Scripturi pune în mod direct întrebarea interpretării sale. Acest lucru este fără îndoială şi una dintre chestiunile importante ale Sinodului. Pe de o parte, Biserica vrea să favorizeze lectura textelor («Foarte mulţi credincioşi ezită să deschidă Biblia»), dar pe de altă parte este important să se depăşească o interpretare arbitrară şi reductivă a Scripturii. Deoarece, insistă documentul, «Magisterului Bisericii, care nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, îi revine rolul de „a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu”».

În ceea ce priveşte raportul individual cu Scripturile pericolul este dat de «o lectură superficială a Bibliei». O astfel de practică este judecată «insuficientă», deoarece adesea «entuziasmul» descoperirii dispare progresiv, şi «sensul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective». Bineînţeles, admite documentul, trebuie «respectată necesitatea interioară care face să avanseze comunitatea pentru a recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie la fel atenţie în controlul acestei sensibilităţi care exaltă spontaneitatea, experineţa în mod limitat subiectivă şi setea de extraordinar».

Mai importantă, fără îndoială, este miza la nivel comunitar a unei astfel de lecturi. Această grijă revine de mai multe ori în Instrumentum laboris: «Exită astfel riscurile unei interpretări arbitrare şi reductive, datorate înainte de toate fundamentalismului». Şi continuă: «Fundamentalismul se refugiază în literalism şi refuză să ţină cont de dimensiunea istorică a revelaţiei biblice».

O practică care există în rândurile credincioşilor catolici, recunoaşte documentul. «Forma extremă a acestui tip de tendinţe este secta.» În concluzie: «intenţia Magisterului nu este de a limita lectura personală a Scripturilor. Dimpotrivă, el oferă un cadru de referinţă sigur unde cercetarea se poate exersa».

Cercetarea este foarte solicitată; cea a teologilor, în special, care au misiunea de a-i ajuta pe păstori pentru ca «lectura Bibliei să nu fie complicată». De asemenea, sunt necesare eforturi pentru ca formarea, cateheza, să stăruie în efortul de a continua pentru ca textele sacre să fie mai accesibile. Documentul de lucru pregătit pentru acest sinod insistă tot timpul, ca un refren reluat incontinuu, pentru ca acest efort trebuie făcut «cum Ecclesia».

Răspunsurile la consultarea mondială care a stat la baza instrumentum laboris furnizează de altfel o mulţime de idei practice cum ar fi recurgerea la noile mijloace media sau crearea de şcoli de „lectură”, pentru a face mai ascultate pasajele biblice citite în timpul diferitelor ceremonii liturgice.

Dar axa principală a acestui document, care dezbate atât miza ecumenică cât şi cea interreligioasă a textelor sacre, este scopul pastoral şi misionar: acela de a şti «răspândi şi întări practica întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu ca un izvor de apă vie». Altfel spus: «Devine esenţial să considerăm Sfintele Scripturi ca un aliment vital».

Iubiri dificile

Titlu: Amori difficili. La crisi della relazione interpersonale e il trionfo dell’ambiguità

[Iubiri dificile. Crizele relaţiei interpersonale şi triumful ambiguităţii]

Autor: Tonino Cantelmi – Rachele Barchiesi

Editura: San Paolo

Data publicării: 2007

Locul publicării: Cininselo Balsamo

Număr de pagini: 272

Format: 13,5x21 mm

ISBN: 9788821556333

Când un prieten mi-a cerut sa-i cumpăr cartea pe care vreau să vi-o prezint în continuare, m-am uitat neîncrezător la el. Luând în considerare doar titlul «Amori difficili» (Iubiri dificile) m-am încruntat spre el. Dar răsfoind-o mi-am dat seama că nu este un manual pentru crizele ce se nasc într-un cuplu imediat după ce faci primii paşi în doi.

Cartea, scrisă de o psihiatră (Tonino Cantelmi) şi de o psiholoagă (Rachele Barchiesi), încearcă să analizeze care sunt fragilităţile relaţiei interpersonale ale timpurilor actuale. Visul fiecăruia este probabil acela de a stabili o relaţie solidă şi plăcută, dar pentru a o construi este necesar ca ea să fi aptă să reziste acelor svâgniri narcisiste pe care societatea ni le picură în suflet prin publicitate, prin intermediul mass-mediei, prin propunerea mitului succesului identificat în realizarea profesională ce ne conduce spre un anumit individualism. Mai mult există o atracţie de a încerca tot mai des senzaţii tari, extreme şi uneori chiar periculoase, care ne provoacă euforie pentru o scurtă perioadă, dar din care, din păcate, nu ne alegem cu aproape nimic... ori poate acestea încep să ne strângă într-un lanţ nesfârşit al căutărilor de alte şi alte evenimente senzaţionale.

În faţa unor astfel de propuneri de viaţă, în care fiecare se mulţumeşte cu sine însuşi, cele mai proeminente studii de psihologie ne confirmă că omul nu poate să trăiască fără relaţii, că o viaţă fără sentimente ne marchează mult mai în profunzime decât o viaţă lipsită de conforturi. „A întâni o altă fiinţă umană este sensul capacităţii noastre afective (şi a sexualităţii), dar din contră ea nu o epuizează în mod complet”. Ce vrea să spună acest lucru? Că bărbatul şi femeia sunt fiinţe sociale, ce pot să-şi depăşească limitele şi astfel să aibă acces la noţiuni precum iubirea, bunătatea, prin intermediul cărora reuşesc să treacă de la imediat spre valori spirituale. Deci celălalt nu este cineva care umple un gol, nu este cineva de care am nevoie, este cineva împreună cu care construiesc ceva şi mulţumită căruia pot să-mi lărgesc orizonturile vieţii. Ca şi credincioşi, putem să vedem în celălalt imaginea lui Dumnezeu, care ne iubeşte până într-atât încât Ne face „după chipul şi asemănarea Sa”, ba mai mult ne face creatori, împreună cu El, a unei noi vieţi. Pentru a trăi toate acestea, însă, este nevoie de curajul de a alege în mod liber şi de forţa responsabilităţii. Aici este vorba de responsabilitatea aceluia care împreună cu un altul privesc nu numai la astăzi, ci şi spre viitor; este vorba de libertatea aceluia care se deschide spre orizonturi de viaţă tot mai vaste dincolo de cele imediate. Să ne debarasăm şi de domeniul uşoarelor iluzii: relaţiile nu sunt perfecte numai atunci când se gândeşte exact în acelaşi fel şi/sau când ne comportăm în acelaşi fel. Crizele şi dificultăţile sunt ceva de care nu trebuie să ne ferim, ci pe care trebuie să le înfruntăm. Precaritatea, neimplicarea, imaturitatea, trădarea sunt „lucruri care pot să aibă loc”, dar nu sunt doar atât. Sunt şi puncte de plecare pentru o aprofundare, o evaluare, o reluare şi uneori chiar pentru o iubire şi mai mare. Experienţa pe care o avem în lumea în care trăim ne va ajuta să ne îmbunătăţim şi să ne extindem modul de a vedea şi de a trăi relaţiile cu ceilalţi, experimentând ceea ce înseamnă să gestionezi un conflict – de vederi, se subînţelege! – sau o discuţie, apreciind punctele de vedere ale altora ca pe o bogăţie şi nu ca un obstacol... încet, încet vom putea intui că între un punct de vedere şi altul nu trebuie să stabilim care este mai bun în absolut, ci cum putem să le integrăm pentru a creşte. Dacă aspirăm să devenim oameni capabil să întreţinem relaţii credibile în lume, desigur că acest lucru nu va fi un simplu rod al cauzalităţii, ci unul al reflecţiei care merită desigur un anumit loc; el va fi un drum mulţumită căruia ne vom descoperi identitatea proprie pe care o vom dărui în relaţia în care suntem sau vom fi implicaţi. Deoarece...”Nu se face nimic bun la nimereală. Pentru a face o casă este nevoie de un plan. Pentru a face un drum, o masă, o temă oarecare este nevoie de un plan... este posibil ca pentru a trăi să fie suficient doar să urmezi pur şi simplu cursul lucrurilor, adunând şi urmărind ceea ce de fiecare dată ne sugerează dorinţele noastre şi propunerile pe care le avem în jurul nostru? Evident că nu: pentru a trăi este nevoie de un plan de viaţă. Pentru a trăi bine este nevoie de un plan bun”.