23 sept. 2007

Uniunea Creştină din România - un centru de asistenţă spirituală şi socială

Într-un scurt moment de respiro părintele Ioan Mătieş, responsabilul cu laici şi asociaţiile social-caritative din cadrul Eparhie de Cluj-Gherla, ne-a acordat un interviu în care ne prezintă pe scurt câteva activităţi mai importante ale Uniunii Creştine din România.

Părinte Mătieş, aţi putea să amintiţi pe scurt pentru cititorii noştri începuturile Uniunii Creştine din România?

Denumirea asociaţiei este Uniune Creştină din România. După cum îmi spunea şi fondatorul, Părintele Pop Mihai, un preot hirotonit, în anii 60 de Preasfinţitul Vasile Hossu de la Oradea, asociaţia şi-a început activitatea în ilegalitate. În nenumăratele discuţii pe care le-am avut cu dânsul îmi spunea de activitatea pe care a avut-o în cadrul Biserici şi relaţiile dintre Biserica greco-catolică şi Biserica romano-catolica din Moldova; călătorea mult şi în Moldova. Prin activitatea sa îl ajuta mult şi pe Preasfinţitul Alexandru Todea în perioada de ilegalitate a Bisericii. În 1977, după cum reiese dintr-o recomandare pe care dânsul o semnează, la Cluj ar fi apărut un Comitet de Salvare a Bisericii Române Unite, care în 25 decembrie 1989 s-a transformat în Uniunea Creştină din România. Atunci a fost un grup de intelectuali nu numai din Cluj, ci şi Dej şi chiar din Maramureş, pr. Pop fiind de loc din Maramureş, care au făcut prima Adunare Generală chiar în noaptea de Crăciun, atunci când apele erau neclare, tulburi. Procesul verbal încheiat atunci împreună cu statutele făcute au fost apoi validate şi din punct de vedere juridic la judecătoria din Dej. Părintele Pop Mihai a condus asociaţia până în iarna dintre anii 1994-1995, când dânsul a murit. În acel moment preşedinţia a fost preluată de doctorul Neamţu. La începutul anului 1999 doctorul Neamţu se retrage, iar conducerea Uniunii Creştine a fost preluată de părintele Andreica. La sfârşitul aceluiaşi an părintele a convocat o Adunare Generală în timpul căreia am fost ales preşedinte. De atunci a mai fost convocată o Adunare Generală. Cu ocazia celei de a doua Adunări Generale am propus şi câteva modificări la statutul deoarece până atunci Uniunea a funcţionat după vechiul statut. Trebuia adus la zi. Cu acea ocazia Uniunea Creştină din România a intrat în cadrul Bisericii. Atunci am primit de la Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu un decret de înfiinţare ca asociaţie a Bisericii. Ea a rămas bineînţeles cu statutul juridic laic, dar funcţionează după toate normele canonice şi în cadrul Bisericii.

image Activităţile din primii ani au fost caracterizate de o dezvoltare a mai multor filiale în Maramureş, la Bucureşti, la Oradea. Toate aceste filiale erau caracterizate doar prin activităţi, neavând statut juridic de filiale. Legături strânse avea părintele Pop Mihai în special în Italia, dar avea contacte şi în Franţa şi în Austria. A reuşit foarte mult să ajute copii, familii. Faţă de orfani şi văduve avea o atenţie mai deosebită.

Printre membri fondatori ai asociaţiei se afla şi domnul Adrian Popescu care la un moment dat a fondat ramura din România a asociaţiei Comunione e Liberazione. Părintele Pop Mihai a avut un rol foarte mare, în anii ‘90 în venirea asociaţiei în România. Asociaţia Comunione e Liberazione s-a desprins în mod firesc de Uniunea Creştină deoarece nu aveau aceleaşi direcţii de activitate.

Scopul Uniunii Creştine era în readucerea lui Hristos şi învăţătura lui Hristos în viaţa fiecărei persoane şi a familiei. Ţinea foarte mult la familie de aceea propaga ideea ca Uniunea Creştină este o familie mai mare, o familie lărgită. Am descoperit un modelul din care se inspira. Este vorba de Comunitatea Nomadelfia (http://www.nomadelfia.it/), de lângă Grosseto din Italia. Unde este o comunitate de aproximativ 350 de persoane care trăiesc în 11 grupuri familiare cu cinci, şase familii în fiecare grup, care merg pe ideea lui Don Zeno Saltini, fondatorul acelei comunităţi: fiecare copil are dreptul să aibă părinţi. În societatea civilă de regulă, când părinţii unui copil mor el îi preluat de stat şi de instituţiile pe care el le susţine. Don seno susţinea că e foarte important ca copilul trebuie să rămână într-o altă familie pentru ca acolo este un mediu adecvat pentru a creşte şi a fi educat.

Revenind la ce activităţi a desfăşurat Uniunea creştină în primii ani trebuie menţionat că veneau foarte multe ajutoare, şi astfel foarte multe persoane erau ajutate. Se desfăşurau multe programe cu copii şi tineri. Ca un fel de bonus pentru copiii aceştia erau plecările în Italia sau Franţa, pentru o lună sau chiar şi mai mult, din perioada de vacanţelor de vară. Copii erau cazaţi în familii sau în diverse instituţii religioase, pe la parohii. Îşi dorea foarte mult ca tinerii şi copiii să aibă un orizont mai larg decât ceea ce lise putea oferi la noi în ţară. Ştiu că într-un an a dus chiar o garnitură întreagă de tren plină cu copii în Italia.

Să revenim un pic la prezent. Ce activităţi are acuma Uniunea Creştină? Propune aceleaşi activităţi care au fost promovate de părintele Pop Mihai?

În activităţi este o mică diferenţă, poate o mică-mare diferenţă datorită faptului că activităţile prin care poţi să atingi scopul de a-L aduce în viaţa fiecăruia pe Hristos nu este numai printr-o cateheză, prin predici ci prin activitatea socială, deci programe social-caritative. Perioada de când există Uniunea Creştină sunt chiar anii de când noi am scăpat de comunism, iar optica de implementare a programelor sociale a tot evoluat, s-a schimbat. Era norma ca şi noi să mergem pe optica actuală a programelor sociale cu profesionişti în colaborare cu instituţiile de stat pentru ca nu poţi merg de unul singur. Ajutoarele din străinătate au scăzut foarte mult. La un moment dat societatea locală trebuie să îşi preia problemele în mână. Astfel am pornit în 1999 cu primul proiect social care a fost: prevenirea abandonului copiilor orfani din familii. Acest proiect a avut aproximativ 150 de copii în cei trei ani de funcţionare. De-a lungul proiectului am avut ocazia chiar să-i reintegrăm în mediul şcolar pe unii copii care au abandonat şcoala. A fost o intervenţie strict pe lângă copiii orfani, de unul sau ambii părinţi, pentru a nu ajunge să fie instituţionalizaţi.

Pe vremea aceea se vehicula o cifră de aproximativ 100.000 de copii abandonaţi. În acel moment ne-am pus problema ca aceşti copii să nu ajungă pe stradă sau în instituţii. Astfel am mers pe linia prevenţiei. Proiect s-a transformat apoi în susţinere prin forma adopţiei la distanţă. El a continuat. S-a lărgit un pic şi nu a rămas limitat doar la categoria copiilor orfani ci cuprinde şi copii proveniţi din familii cu probleme. La ora actuală prin proiectul adopţiei la distanţă sunt susţinuţi circa 60 de copii.

Care ar fi alte proiecte pe care le dezvoltaţi în acest moment?

Datorită muncii cu copii, cu familiile au apărut şi alte probleme pe care ei le au. De aceea ne-am axat foarte mult pe programe de întâlnire sau de discuţii cu tinerii, cu adolescenţii, pe diverse categorii de vârstă. Astfel s-a născut unul dintre proiecte, "Non Solitaire", pe care l-am aplicat într-un liceu din Cluj care a dus chiar la o colaborare între diverse şcoli. Am avut rezultate foarte bune.

image Anul acesta, la 1 ianuarie, am început în colaborare cu primăria oraşului Cluj-Napoca un proiect de susţinere a mamelor singure "Alma Mater" în care sunt cuprinse aproximativ 20 de mame singure care se îngrijesc de cei 30 copii. După părerea mea proiectul funcţionează destul de bine.

În anul şcolar 2006-2007 am avut un proiect de prevenire a consumului de drog cu titlul: "Cunoscându-mă decid". Proiectul a fost desfăşurat în colaborare cu Agenţia Naţională Antidrog şi susţinut financiar de ei. El a fost implementat în trei oraşe din ţară. Eu zic că s-au obţinut rezultate foarte bune. În baza acestora noi dorim să continuăm acest proiect la Cluj şi în noul an şcolar.

Un proiect despre care pot sa spun că este deja vechi este cel al Alcoolicilor anonimi. În luna mai s-au împlinit 6 ani de când funcţionează. Acest grup funcţionează continuă să funcţioneze la Uniunea creştină chiar dacă s-a dezvoltat şi în alte locuri din Cluj.

Acum doi ani în munca noastră cu alcoolici am ajuns la concluzia că trebuie să oferim şi alte servicii. Astfel s-a născut programul "Sfântul Augustin" în cadrul căruia funcţionează centrul de zi "Sfântul Ioan al lui Dumnezeu" unde găzduim 9 persoane. Sunt persoane fără adăpost care au ajuns în această situaţie din cauza alcoolului. Condiţiile pentru a fi luat în centru sunt: să aibă o perioadă de abstinenţă de cel puţin 3 luni de zile înainte şi să fie loc în centru. Am avut şi câteva eşecuri în cei trei ani de funcţionare: trei persoane care au recăzut în consum. Acestea au plecat imediat din centru. Dar sunt şi rezultate foarte bune. Centru este unul de reintegrare socio-profesionale.

Deci le oferiţi şi un loc de muncă persoanelor care se află în centru? Ce perspective au ei pentru a se reintegra în societate?

O parte din cei care au fost luaţi în centru nu aveau acte de identitate. A fost nevoie, în astfel de cazuri, să le refacem în primul rând actele. Au fost cazuri în care le-am refăcut actele de identitate începând cu certificatul de naştere, iar în unele cazuri s-a ajuns până la paşaport.

image Pentru că este un program de reintegrare este foarte importantă implicarea lor în tot acest proces de reintegrare. Deci nu cineva le face toată treaba. Asta înseamnă că ei au o contribuţie îşi aş găsi un loc de muncă. Totodată au o contribuţie destul de mare în susţinerea funcţionării centrului. Deci îşi plătesc toate utilităţile ei. Contribuţia este oricum destul de mică pentru că iei îşi împart cheltuielile şi sunt atenţi şi la consumul din casă. Pentru că încep să fie responsabili. Acest lucru contează foarte mult în procesul de reintegrare. Problema este că unii dintre ei nu sunt reintegrabili, adică nu se vor descurca niciodată singuri. Atunci ne-am pus problema dezvoltării unui alt segment: locuinţa socială. Ei pot să locuiască patru, cinci, şase persoane împreună, dar de unul singur ca să supravieţuiască într-o chirie nu poate. În plus de acesta persoanele acestea au nevoie de comuniune, de susţinere reciprocă. Ei chiar dacă sunt în centru, chiar dacă sunt abstinenţi urmează în continuare să meargă la grupul de alcoolici anonimi. Este o condiţie pe care ei o simt ca necesară pentru aş păstra abstinenţa. Noi susţinem această opţiune a lor şi prin faptul că avem un grup de alcoolici anonimi aici în sediul asociaţiei. Ei însă sunt liberi să participe şi la întâlnirile altor grupuri de alcoolici anonimi din oraş.

Ce proiecte de viitor aveţi? Cum vedeţi evoluţia programelor pe care le aveţi în desfăşurare? În ce domenii doriţi să vă mai implicaţi?

La un moment dat am luat decizia de a nu mai merge doar pe linia unui ajutor material, ci pe unul educativ, formativ şi spiritual. Acest lucru a schimbat mult datele problemei cu programele noastre. De ce? Pentru că mergând pe parte acesta, noi acum, în ajutorul nostru regăsim tineri care au pornit acum câţiva ani ca şi copii beneficiari ai programelor noastre. Unii dintre ei sunt la liceu, alţii chiar la facultate. Ei vin să ne ajute în continuare la programe. Sunt implicaţi în munca de voluntariat care stă la baza activităţilor noaste.

Noi nu avem decât doi angajaţi ai asociaţiei. Din când în când ne sprijină punctual în munca noastră un contabil care se ocupa de partea financiară. În rest toţi cei care lucrează în asociaţie sunt voluntari.

Fiecare proiect de-al nostru a născut un alt proiect. Am avut un proiect pe care trebuie să-l amintesc neapărat pentru că este foarte important. Are o împlinire care contează foarte mult nu doar pentru asociaţie ci şi pentru eparhia noastră de Cluj-Gherla: "Miracolul Vieţii". Scopul proiectului era înfiinţarea unui departament pentru familie în cadrul Eparhiei. Proiectul acesta s-a concretizat prin înfiinţare departamentului pentru familie şi viaţă. Este o realizare pe care eu o văd foarte importantă.

Pentru viitor , în primul rând, vrem să continuăm programele cu copii şi tinerii şi cu mamele singure. Vrem să continuăm, de asemenea, programele cu alcoolici pentru că am văzut că sunt rezultate, iar consumul excesiv de alcool este o problemă a societăţii de astăzi. Avem în vedere, după cum am amintit şi mai înainte, continuarea parteneriatului cu Agenţia Naţională Antidrog în proiectul de prevenire a consumului de droguri.

Toate aceste proiecte cu siguranţă vor naşte pe parcursul derulării şi alte noi. De regulă am început să facem proiecte din necesităţile pe care le-am întâlnit în munca noastră, deci nu ne-am apucat să inventăm ceva. Astfel proiectele noastre au decurs unul din altul.

Unde ar putea să vă întâlnească cei care ar dori să vă dea o mână de ajutor sau cei care ar avea nevoie de ajutorul pe care îl oferă voluntarii Uniunii Creştine?

Cei care ar dori să ne contacteze pot să o facă direct la sediul Uniunii de pe strada Năsăudului 2 între orele 9 şi 12 la secretariatul nostru unde pot vorbi cu asistenta socială a asociaţiei.

Atunci când am preluat conducerea Uniunii Creştine nu mai existau activităţi în filiale din ţară. Momentan considerăm necesar faptul de a ne dezvolta cât mai bine pe plan local şi să fim, cum se spune, pe picioarele noastre. Nu am vrut să ne lansăm în activităţi şi în alte părţi. Pe de altă parte asociaţia a fost constituită ca una legată de Episcopia de Cluj-Gherla prin binecuvântarea PS Florentin. Dacă am dori să ne extindem activitatea în altă parte ar trebui să avem aprobarea episcopului locului sau chiar a arhiepiscopului major. La nivelul eparhiei noastre am încercat să nu ne extindem prea tare deoarece a început să se dezvolte Caritasul. Într-un fel este normal ca ei să fie prezenţi în întreaga eparhie şi să nu ne suprapunem cu anumite servicii. Colaborăm împreună cu ei pentru diferite servicii şi în alte localităţi decât Clujul.

Consideraţi că multe din activităţile pe care le faceţi ar putea fi incluse de activitate la nivelul parohiilor?

Multe din activităţile noastre pot să fie incluse în activităţile parohiale şi să funcţioneze foarte bine.

image De exemplu eu am făcut un apel la toţi preoţii de la noi din eparhie, şi prin intermediul lor la toţi preoţii noştri, pentru susţinerea grupurilor de alcoolici anonimi. Este foarte important să fie o colaborare şi o comunicare pe această cale cu preoţii. Le-am spus următoarele: acolo unde este consideraţi că este nevoie. Eu personal consider că este nevoie, cel puţin în oraşele şi localităţile mai mari din eparhia noastră, să existe aceste programe pentru alcoolici. De ce spun în special în oraşe şi în localităţile mai mari? Pentru că la sate oamenii se etichetează unii pe alţii şi foarte greu poţi să îi porneşti la o întâlnire la alcoolicii anonimi. Deci la nivelul satelor este mai dificil. Dar se poate porni de la nivelul protopopiatelor care sunt de regulă în oraşe. Astfel pentru aceste grupuri ar avea nevoie de o locaţie unde să se poată întâlni o oră la sfârşitul săptămânii. Dacă ei reuşesc să se organizeze la nivel local noi îi ajutăm cu oameni care sa-i ajute să pună pe picioare un grup acolo. Pentru că trebuie să fie persoanele de acolo care au nevoile acestea, care au această problemă pe care o recunosc şi pentru care vor să facă ceva. Cei din grupul nostru de alcoolici anonimi au ajutat la formarea altor grupuri de alcoolici anonimi de-a lungul timpului. Suntem dispuşi tot timpul să ajutăm şi alte comunităţi sau parohii care doresc să promoveze şi să susţină activitatea unui grup de alcoolici anonimi.

Un program pe care dorim să îl adresăm parohiilor şi credincioşilor bisericii noastre: adopţiile la distanţă. Deoarece pe de o parte sunt mulţi copii care provin din familii cu venituri foarte mici, iar pe de alta sunt mulţi oameni care au deja posibilităţi în a ajuta un astfel de copil. Îi spunem adopţie la distanţă pentru că preferăm să se întâlnească, dacă este nevoie, cel care beneficiază de acest ajutor cu cel care îi acordă sprijinul pe un teren neutru. Uneori vrem să îl protejăm şi pe susţinător. E mai benefic aşa să fie un intermediar între ei. Deja sunt persoane care doresc să adopte la distanţă un astfel de copil. Astfel copilul rămâne în mediul său familial dar totuşi el primeşte un ajutor material minim necesar. Totodată noi insistăm ca aceşti copii să participe la programele noastre formative şi educative.

Vrem să lansăm acest proiect pe plan local. Momentan avem o susţinere mai importantă din Italia, dar avem şi cazul unor copii care sunt susţinuţi de un grup de persoane care şi-au unit forţele. De exemplu aşa este cazul unui copil care este susţinut de părinţii unei întregi grupe de grădiniţă. Astfel părinţii unei grupe de la o grădiniţă din Cluj susţin, prin contribuţia lor minimă, un copil care provine dintr-o familie cu venituri foarte mici. La fel s-ar putea face şi în parohii, unde, de exemplu, părinţii copiilor care fac prima împărtăşanie într-un an să susţină un astfel de copil în aşa fel încât el să nu fie o povară pentru cineva. Sperăm ca acest proiect să putem să-l implementăm pentru că vrem să-l adresăm în mod special credincioşilor noştri.

Vă mulţumesc pentru toate informaţiile pe care ni le-aţi dat despre Uniunea Creştină din România şi vă doresc să aveţi parte de împliniri şi cât mai multe haruri pentru a-L putea aduce pe Hristos cât mai aproape de inimile celor ce şi-au pus o fărâmă de speranţă în munca voluntarilor pe care îi coordonaţi.

Vă mulţumesc şi eu.

Uniunea Creştină din România
Str. Năsăud nr. 2
400610 - Cluj-Napoca,
Tel: 0040-264 410164
Fax: 0040-364 815027
E-mail: laicicluj@gmail.com
Web: www.ucr.cnet.ro

Ecumenismul între etimologie şi viaţă

nr5_1.jpgZilele trecute s-a încheiat la Sibiu cea de-a treia Adunare Ecumenică Europeană. Deşi în mass-media românească Adunare nu a avut un ecou foarte mare în România, însă ea s-a bucurat totuşi de o prezentare chiar dacă numai punctuală în mai toate buletinele româneşti de ştiri. În rândurile de faţă nu o să mă opresc asupra desfăşurării activităţilor de la Sibiu sau a invitaţilor prezenţi, ci voi schiţa în câteva linii generale ce s-a înţeles de-a lungul istoriei prin noţiunea de ecumenism; modul în care ea s-a dezvoltat ca şi conţinut din punct de vedere teologic. Dar să lăsăm deocamdată actualitatea deoparte şi să facem o incursiune în istorie pentru a putea înţelege mai bine importanţa evenimentelor pe care le trăim astăzi.

Adesea nu doar cuvântul "ecumenism" ne este străin din punct de vedere etimologic, ci şi din punct al conţinutului său. Dacă cuvântul ecumenism este o transliterare aproape exactă a cuvântul grec oikumene; acest termen derivă din oikeo, a locui, şi la o analiză mai profundă de la oikia, casă. Începând cu secolul al V-lea î. H. he oikumene ghe înseamnă întregul pământ locuit de umanitate sau întreaga umanitate în opoziţie cu regiunile nelocuite ale pământului. "Ecumene" indică, deci, lumea romanilor şi a barbarilor. După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul al IV-lea î. H., sensul cuvântului ecumenism are o limitare, o restrângere a înţelesului său. Prin el se subînţelegea doar circumscrierea lumii elenizate, de limbă greacă, imperiul lui Alexandru cel Mare în contrapoziţie cu teritoriile în care nu s-a reuşit să se intre în contact cu locuitorii. Ca şi concept opus polis-ului, care avea o delimitare spaţială clară, oikumene începe să indice întreaga lume formată sub influxul culturii elenistice. Termenul şi-a însuşit, deci, o clară coloratură politică. A fost astfel creată puntea care va permite transferarea conceptului la imperiul roman, care era în mod uşor identificat cu lumea civilizată. Ecumene era acum imperiul, iar împăratul îi era stăpânul şi apărătorul. Iudaismul de limbă greacă nu s-a lăsat influenţat de uzul din lumea romană a acestui termen. În traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, "ecumene" redă diferite concepte ebraice luate, în principal, din cadrul lumii, a pământului şi mai ales a ţării locuite.

Semnificaţiile importante din epoca greacă, adică "lume" şi "imperiu", se regăsesc şi în Noul Testament, în care conceptul de "ecumene" nu apare foarte des, probabil din cauza coloraturii sale politice. În Biserica primară s-au păstrat cele două semnificaţii.

Conceptul de "ecumene" intră în limbajul oficial al Bisericii cu începutul conciliilor. Împăratul Constantin când a convocat în 325 conciliul din Nicea dorea ca acesta să fie spre "mântuirea întregului trup al întregii ecumene"[i]. Conform cu această terminologie ‘ecumenic’ este atunci când este recunoscut în toată Biserica ca şi valid şi universal şi, deci, care obligă din punct de vedere al dreptului imperial. Acest uz lingvistic a fost reluat de Primul Conciliu din Constantinopol (381), când acesta a desemnat conciliul din Nicea ca şi "conciliu ecumenic". În acest context ‘ecumenic’ înseamnă: oficial, obligatoriu pentru toţi şi ortodox. Când un conciliu ecumenic a decis în mod definitiv era expresia doctrinei creştine obligatorie.

În secolul al VI-lea în jurul noţiunii de ‘ecumene’ a început un conflict între Roma şi Constantinopol. Adjectivul oikumenikos între timp "a devenit un fel de sinonim ce indica Constantinopolul şi teritoriile supuse influxului bizantin"[ii], oraşul imperial reprezenta întregul ecumene, imperiul şi cultura sa.

Cu această controversă istoria conceptului a ajuns la o prima dezvoltare. De-a lungul unui mileniu "ecumene" si ‘ecumenic’ au fost utilizate pentru a desemna Biserica universală şi pretenţia sa de adevăr. Această înţelegere a fost legată în Biserica occidentală de concilii, care fiind "ecumenice" erau obligatorii pentru Biserica universală şi cărora - conform convingerii generale - le era asigurată infailibilitatea. În timpul Reformei, în continuitate cu această idee, cele trei mărturisiri de credinţă a Bisericii din primul mileniu au fost desemnate ca tria symbola catholica sive oecumenica, deoarece ele erau reţinute ca şi obligatorii pentru întreaga Biserică şi deoarece trebuiau să fie baza pe care se putea îndeplini reforma întregii creştinătăţi. Pentru ortodoxie, însă, noţiunea de ‘ecumenic’ era legată înainte de toate de patriarhatul de Constantinopol şi de pretenţia sa de a fi o instanţă care obligă şi care deţine adevărul.

O nouă direcţie de înţelegere a noţiunii ecumene, care de altfel îi şi amplifică semnificaţia, se regăseşte doar în contextul pietismului din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pietismul rupe graniţele Bisericilor regionale protestante şi începe să reflecteze Biserica universala în cheie mondială. Misiunea care a plecat din Danemarca şi de la Halle ş-a fixat ca scop răspândirea adevăratei şi viei cunoaşteri a lui Dumnezeu în toată lumea şi reconstruirea unicei "Biserici universale" din toţi creştini renăscuţi în Hristos. Împreună cu ideea de unitate a tuturor renăscuţilor, în mod independent de apartenenţa lor confesională, naţională şi de rasă, aici vine redescoperită în interiorul luteranismului o dimensiune mondială, iar orânduirea bisericilor regionale este deschisă spre Biserica universală. În acest context noţiunea de ‘ecumenic’ desemna o comuniune mondială a tuturor creştinilor şi ale bisericilor lor.

Noţiunea de ‘ecumenic’ vine în mod general utilizată pentru a desemna idealul misionar şi universalitatea anunţului creştin, dar numai începând cu jumătatea secolului al XIX-lea. În momentul fondării Alianţa Evanghelică (1846) are ca şi scop "o nouă federaţie ecumenică" a adevăraţilor credincioşi dincolo de orice frontieră confesională şi naţională. În 1881 metodişti îşi organizează prima lor conferinţă ecumenică metodistă (Ecumenical Methodist Conference), la care au fost discutate problemele şi interesele metodismului mondial, fără a se lua în considerare relaţiile cu alte confesiuni sau alte Biserici. În anul 1900 a avut loc la New York o "conferinţă misionară ecumenică". Pentru prima dată în istoria conferinţelor misionare, li se dă chiar această denumire deoarece tot ceea ce discuţiile care urmau să aibă loc atingeau subiecte legate de întreaga lume locuită. Scopul acestei conferinţe era de a desemna pe scară mondială fiecărei Biserici sau societăţi misionare propriile teritorii de misiune. Această tentativă de aş împărţi pământul pentru scopuri misionare şi de a rezerva fiecărei biserici şi fiecărei societăţi misionare un teritoriu propriu de acţiune, evitând pe cât posibil suprapunerile, este definită ca ‘ecumenică’.

Finalitatea ‘ecumenică’ (în sensul ‘mondial’ şi ‘misionar’) a condus Bisericile la un mai strâns contact şi între ele. De fapt, pentru misiune şi pentru credibilitatea ei este necesar să se pună în discuţie şi relaţiile pe care Bisericile le au între ele. Deja în mişcarea misionară pietistică ideea Bisericii universale indica în egală măsură întregul pământ şi toate confesiunile. Deci, ca urmare noţiunea de ‘ecumenic’ a fost utilizată pentru a indica relaţiile reciproce dintre Biserici. De la jumătatea secolului al XIX-lea sunt atestate locuţiune precum "spirit ecumenic" şi "amiciţie prietenie ecumenică" ori "prietenie ecumenică".

Totuşi, dezvoltarea conceptului nu parcurge o linie dreaptă. Chiar conferinţa misionară mondială din 1910 de la Edimburg, considerată în general începutul mişcării ecumenice moderne, în mod contrar intenţiilor originare ale organizatorilor nu este definită ca cea de "a treia conferinţă misionară ecumenică". Participanţii anglicani, care erau majoritari, au repudiat termenul de ‘ecumenic’ ca fiind neadecvat pentru o conferinţă unde nu erau reprezentate Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe. În plus, termenul ‘ecumenic’ în Bisericile occidentale era atât de legat de ideea unui conciliu, încât s-a decis ca pentru o conferinţă care nu discută chestiunilor privitoare la credinţă şi la structurile bisericeşti să nu fie utilizat.

O ulterioară direcţie semantică a termenului ‘ecumenic’ este legată de numele arhiepiscopului luteran Nathan Söderblom din Uppsala. Acesta, la sfârşitul primului război mondial în 1919 şi în numele episcopilor suedezi, i-a îndemnat pe toţi responsabili Bisericilor din Europa să fondeze un "Consiliu Ecumenic al Bisericilor", care ar fi putut vorbi, în numele creştinătăţii, despre chestiunile religioase, morale şi sociale ale umanităţii şi ar lucra pentru refacerea păcii şi pentru promovarea justiţiei sociale. Nu trebuia să se aştepte să se ajungă la o unificare în problemele de credinţă şi de structuri bisericeşti, ci trebuia imediat să se ţintească spre o colaborare practică. ‘ecumenic’ in sensul susţinut de Söderblom, însemna "ceea ce privea viaţa bisericii în întregimea sa", şi cuprinde, în special, dimensiunea socială şi politică a creştinismului. ‘ecumenic’ devine astfel un concept opus celui ‘teoretic’, celui ‘canonic’ şi celui ‘dogmatic’. "Consiliul Ecumenic pentru un Creştinism Practic", pe care Söderblom îl propunea, ar fi trebuit să nu se ocupe de chestiunile doctrinale şi problemele dogmatice, ci să se implice mai mult în acţiuni comune, iar maxima care ar trebui să stea la baza acţiunilor sale ar trebui sa fie: "doctrina divide, dar slujirea uneşte". Atunci când s-a constituit mişcarea "Credinţă şi Constituţie" (Faith and Order) ce se dedica în mod expres acestor chestiuni dogmatice, la început a evitat să se definească ca şi "ecumenică" şi s-a numit "pancristiană". Acest concept a intrat şi în unele declaraţii romane (enciclica Mortalium animos din ianuaria 1928) care se confruntau în mod critic cu primii paşi ai mişcării ecumenice.

Doar în conferinţa mişcării pentru un Creştinism Practic din 1937 de la Oxford s-a fixat o definiţie a semnificatului de ‘ecumenic’: "Expresia ‘ecumenic’ indică tipul şi modul cu care realitatea unităţii bisericii vine exprimat în istorie… Gândirea şi acţiunea Bisericii… sunt ecumenice în măsura în care încearcă să realizeze Una Sancta, adică comunitatea creştinilor, care îl mărturiseşte pe unicul Dumnezeu"[iii]. "Ceea ce priveşte toată Biserica", "ceea ce priveşte relaţiile dintre mai multe Biserici" şi "ceea ce conduce la totalitatea Bisericii", cu convingerea că această unitate se fondează în unitatea lui Hristos, s-a impus după cel de al doilea Războii Mondial odată cu fondarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor ca semnificat al noţiunii ‘ecumene’. Acest lucru este valabil şi pentru Biserica catolică, în care, după cum spune decretul despre ecumenism, prin mişcarea ecumenică se înţeleg "activităţile şi iniţiativele care"[iv].

Totuşi până astăzi trebuie remarcate diferenţele în înţelegerea acestei noţiuni. Ortodoxia are rezerve faţă de ea, deoarece ‘ecumenic’ indică în terminologia ortodoxă patriarhatul ecumenic şi implică, deci, o obligativitate de credinţă, care nu i se cuvine Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Se vorbeşte, atunci, de Consiliul Mondial al Bisericilor care e de fapt şi numele său oficial. În cadrul evanghelic s-a conservat semnificatul de ‘mondial’, de ‘universal’ dar nu mai mult decât în înţelegerea catolică. În 1939 Convenţia Mondială Luterană, instituţia precedentă Federaţiei Mondiale Luterane, pentru extinderea sa mondială se autodesemna ca şi "mişcare ecumenică în sensul cel mai adevărat". În această tradiţie prin noţiunea de ‘ecumenic’ adesea se indica mai ales relaţiile cu Bisericile de aceeaşi mărturisire prezente în lumea a treia. Temele principale sunt atunci mai ales chestiunile precum cea a foametei, a oprimării şi a eliberării, în unele cazuri şi cea a misiunii, dar nu se încearcă, însă, depăşirea diferenţelor teologice în problematica teologiei controversistice tradiţionale; pe partea catolică, însă, se pune un accent mai important chiar pe această depăşire. Din punct de vedere a organizării, între miniştri evanghelici se distinge între cine are competenţă pentru ecumenism şi cine are competenţă pentru chestiunile legate de catolicitatea bisericii.

nr5_2.jpgO ulterioară schimbare terminologică se pare că se împământeneşte tot mai mult. Adesea conceptul de ‘ecumene’ îşi găseşte utilizarea şi pentru relaţiile cu religiile necreştine; şi acest semnificat are o lungă preistorie. De fapt, o primă clară achiziţie este faptul că expresia ‘popor al lui Dumnezeu’ nu indica doar Biserica Creştină, ci şi poporul lui Israel. Relaţia dintre ebraism şi creştinism, dintre sinagoga şi biserică nu este un caz special al relaţiilor cu religiile necreştine. Lucru remarcat şi de Conciliul Vatican II, care la început dorea să introducă o condamnare a antisemitismului în decretul despre ecumenism. Căi încurcate şi diferite motive au condus la despărţirea din nou a declaraţiei despre evrei de decretul despre ecumenism şi la extinderea sa la o declaraţie despre religii. Totuşi, argumentele pe care Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor le-a prezentat s-au impus şi în continuare în modul în care relaţia cu ebraismul a fost situată în interiorul chestiunii ecumenice. Problematica relaţiei dintre evrei şi creştini s-a arătat în acelaş timp şi un factor de tulburare al ecumenismului. De fapt, ideea de bază care a determinat şi a impulsionat mişcarea ecumenică, adică tentativa de a ajunge la unitatea creştinilor, şi la convingerea că apropiindu-ne unii de alţii ne apropiem mai mult de Hristos, evident în acest context nu mai este utilizabilă.

Ideea a început să se răspândească şi sa-se dezvolte în baza unui dinamism propriu. O etică mondială comună, singura care ar putea să garanteze o pace mondială, devine astfel punctul de plecare pentru regândirea conceptului de ecumenism. Ecumene are în acest caz datoria de a universaliza şi de a obţine un consens etic minim, care este indispensabil pentru supravieţuirea umanităţii. Ecumene indică in acest context comuniunea dintre toate Bisericile, religiile şi culturile, dintre femei şi bărbaţi, căutarea justiţiei şi păcii, implicarea în ocrotirea mediului înconjurător. Konrad Raise, mai târziu secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a făcut propunerea de relua întreaga rădăcină verbală a casei (oikos) şi de a înţelege ecumenismul ca şi «casă a lui Dumnezeu», incluzând, deci, şi ecologia şi economia. Ecumenic indica în sens originar pământul locuit şi, deci, locuibil; pentru acea mişcarea ecumenică ar fi astăzi chemată să se angajeze pentru un cât mai bun loc în care s-ar putea trai şi pentru ocrotirea mediului înconjurător. Astfel ecumene ne apare ca şi o realitate neterminată, ca "o casă (oikos) fără pereţi în care toţi sunt deschişi spre toţi şi pot să împartă o viaţă comună în toată varietatea sa complicată"[v]. Cu acesta, însă, nu se poate vorbi - astfel se poate deja răspunde unei obiecţii - de tendinţe sincretistice, deoarece nu este vorba de a amesteca între ele religiile şi de a crea o unică religie unică. Dimpotrivă, se cere ca ecumenismul să nu se preocupe de unitate, lucru care ar conduce numai la o reducţie uniformatoare. Este mai degrabă datoria sa de a lăsa ca ceilalţi să fie ceilalţi, iar cei care sunt diferiţi să rămână diferiţi, fără săi constrângă într-un sistem care să le fie străin.

Cu toată schimbarea terminologică tentativele de unire a tuturor Bisericilor creştine nu s-a transformat într-o realitate ieşită din uz. Dimpotrivă în interiorul acestei nou fel de a privi ecumenismul se caută unitatea Bisericilor creştine, o unitate care să se realizeze în euharistia comună. Chestiunea clasică a ecumenismului în sensul unificării întregii creştinătăţi, în cadrul acestei noi terminologii, nu este depăşită ci dimpotrivă este reluată, conservată şi valorificată din plin.

Sperând că punctarea evoluţiei filologice şi terminologice a dus cel puţin la o clarificare de principiu a conţinutului cuvântului ecumenism. Ea ne permite mai bine să înţelegem acum anumite iniţiative care s-au manifestat la întâlnirea de la Sibiu. Această scurtă explicaţie filologico-istorică, totuşi, nu este suficientă pentru înţelegerea mişcării ecumenice moderne, dar delimitează în mod clar cadrul în care ea acţionează. E un început care ne obligă la o mai mare atenţie faţă de această mişcare tot mai prezentă şi mai populară în sânul Bisericilor şi comunităţilor creştine.


[i] Eusebiu din Cesarea, Vita Costantini II, 65.

[ii] J. Modesto, Gregor der Großse. Nachfolger Petri und Universalprimat, St. Ottilien 1989, 273. În acestă lucrare se găseşte o prezentare aprofundată a disputei legată de oikumenikos-universalis care a avut loc între papa Grigore cel Mare şi patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul.

[iii] W.A. Visser’t Hooft, Das Wort «Ökumenisch» -seine Geschichte und Verwendung, in Rouse-Neill, Storia del movimento ecumenico dal 1517 al 1968, vol.1, Bologna 1973, 143.

[iv] Unitatis Redintegratio 4.

[v] K. Raiser, Ökumene im Übergang, München 1989, 132.