Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi misiunea Bisericii

“Cuvântul Domnului în viaţa şi misiunea Bisericii”, este subiectul celei de a XII-a adunări a Sinodului episcopilor care are loc în Vatican în luna octombrie (5-26 octombrie 2008). La mai bine de patruzeci de ani după Conciliul Vatican II, Biserica Catolică doreşte să facă un bilanţ al revoluţiei declanşate atunci: accesul direct al tuturor credincioşilor chiar la textele Bibliei.

Sinodul Episcopilor

Sinodul episcopilor este o instanţă permanentă a Bisericii catolice creată de papa Paul al VI-lea. Cea de a XII-a adunare a fost convocată de papa Benedict al XVI-lea. La lucrările acestui Sinod vor participa mai mult de 200 de «părinţi sinodali», episcopi sau experţi din lumea întreagă, desemnaţi la nivel local sau numiţi de Roma.

Această întâlnire se desfăşoară în patru etape, după o procedură obişnuită. Publicarea în primul rând a Lineamenta: documentul acesta, care adună problematicile de pe marginea temei şi pune câteva întrebări, este trimis prin intermediul secretariatului general al Sinodului (condus de Mons. Nikola Eterovic) întregului episcopat şi diferitelor ordine religioase pentru a-şi exprima părerile în scris.

Prin această consultare mondială se deschide cea de a doua etapă, Instrumentum laboris: document ce nu are valoare normativă, dar face sinteza răspunsurilor primite în urma consultării mondiale. Instrumentum laboris va servi ca şi bază pentru discuţiile şi intervenţiile din timpul adunării.

Cea de a treia etapă este reuniunea la Roma a Sinodului: trei săptămâni de intervenţii personale, de lucru pe grupuri lingvistice, care se încheie prin votarea diferitelor propuneri ce vor fi ulterior trimise papei. Pe această bază – cele patru etape – papa redactează, în general, o exortaţie apostolică post-sinodală reluând (sau nu) propunerile adunării. Acest document rămâne referinţa Sinodului.

Instrumentum laboris

Să vedem acum liniile principale ale documentului care va sta la baza discuţiilor şi intervenţiilor din cea de a XII-a adunare a Sinodului episcopilor. Instrumentum laboris are 84 de pagini şi a fost publicat în 12 mai la Roma în urma consultării mondiale amintite. În el se vorbeşte de «un bun sezon al roadelor» ce se manifestă prin numărul impresionant de grupuri biblice, prin răspândirea practicii rugăciunii meditate a textelor biblice (lectio divina), şi, fără să uităm, de însăşi răspândirea Bibliei în diferite ediţii şi limbi. Ca niciodată, după cum sublinează documentul, «citirea Cuvântului lui Dumnezeu se intensifică».

Dar liberalizarea accesului la textele sfintei Scripturi pune în mod direct întrebarea interpretării sale. Acest lucru este fără îndoială şi una dintre chestiunile importante ale Sinodului. Pe de o parte, Biserica vrea să favorizeze lectura textelor («Foarte mulţi credincioşi ezită să deschidă Biblia»), dar pe de altă parte este important să se depăşească o interpretare arbitrară şi reductivă a Scripturii. Deoarece, insistă documentul, «Magisterului Bisericii, care nu este superior Cuvântului lui Dumnezeu, îi revine rolul de „a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu”».

În ceea ce priveşte raportul individual cu Scripturile pericolul este dat de «o lectură superficială a Bibliei». O astfel de practică este judecată «insuficientă», deoarece adesea «entuziasmul» descoperirii dispare progresiv, şi «sensul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective». Bineînţeles, admite documentul, trebuie «respectată necesitatea interioară care face să avanseze comunitatea pentru a recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie la fel atenţie în controlul acestei sensibilităţi care exaltă spontaneitatea, experineţa în mod limitat subiectivă şi setea de extraordinar».

Mai importantă, fără îndoială, este miza la nivel comunitar a unei astfel de lecturi. Această grijă revine de mai multe ori în Instrumentum laboris: «Exită astfel riscurile unei interpretări arbitrare şi reductive, datorate înainte de toate fundamentalismului». Şi continuă: «Fundamentalismul se refugiază în literalism şi refuză să ţină cont de dimensiunea istorică a revelaţiei biblice».

O practică care există în rândurile credincioşilor catolici, recunoaşte documentul. «Forma extremă a acestui tip de tendinţe este secta.» În concluzie: «intenţia Magisterului nu este de a limita lectura personală a Scripturilor. Dimpotrivă, el oferă un cadru de referinţă sigur unde cercetarea se poate exersa».

Cercetarea este foarte solicitată; cea a teologilor, în special, care au misiunea de a-i ajuta pe păstori pentru ca «lectura Bibliei să nu fie complicată». De asemenea, sunt necesare eforturi pentru ca formarea, cateheza, să stăruie în efortul de a continua pentru ca textele sacre să fie mai accesibile. Documentul de lucru pregătit pentru acest sinod insistă tot timpul, ca un refren reluat incontinuu, pentru ca acest efort trebuie făcut «cum Ecclesia».

Răspunsurile la consultarea mondială care a stat la baza instrumentum laboris furnizează de altfel o mulţime de idei practice cum ar fi recurgerea la noile mijloace media sau crearea de şcoli de „lectură”, pentru a face mai ascultate pasajele biblice citite în timpul diferitelor ceremonii liturgice.

Dar axa principală a acestui document, care dezbate atât miza ecumenică cât şi cea interreligioasă a textelor sacre, este scopul pastoral şi misionar: acela de a şti «răspândi şi întări practica întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu ca un izvor de apă vie». Altfel spus: «Devine esenţial să considerăm Sfintele Scripturi ca un aliment vital».

Iubiri dificile

Titlu: Amori difficili. La crisi della relazione interpersonale e il trionfo dell’ambiguità

[Iubiri dificile. Crizele relaţiei interpersonale şi triumful ambiguităţii]

Autor: Tonino Cantelmi – Rachele Barchiesi

Editura: San Paolo

Data publicării: 2007

Locul publicării: Cininselo Balsamo

Număr de pagini: 272

Format: 13,5x21 mm

ISBN: 9788821556333

Când un prieten mi-a cerut sa-i cumpăr cartea pe care vreau să vi-o prezint în continuare, m-am uitat neîncrezător la el. Luând în considerare doar titlul «Amori difficili» (Iubiri dificile) m-am încruntat spre el. Dar răsfoind-o mi-am dat seama că nu este un manual pentru crizele ce se nasc într-un cuplu imediat după ce faci primii paşi în doi.

Cartea, scrisă de o psihiatră (Tonino Cantelmi) şi de o psiholoagă (Rachele Barchiesi), încearcă să analizeze care sunt fragilităţile relaţiei interpersonale ale timpurilor actuale. Visul fiecăruia este probabil acela de a stabili o relaţie solidă şi plăcută, dar pentru a o construi este necesar ca ea să fi aptă să reziste acelor svâgniri narcisiste pe care societatea ni le picură în suflet prin publicitate, prin intermediul mass-mediei, prin propunerea mitului succesului identificat în realizarea profesională ce ne conduce spre un anumit individualism. Mai mult există o atracţie de a încerca tot mai des senzaţii tari, extreme şi uneori chiar periculoase, care ne provoacă euforie pentru o scurtă perioadă, dar din care, din păcate, nu ne alegem cu aproape nimic... ori poate acestea încep să ne strângă într-un lanţ nesfârşit al căutărilor de alte şi alte evenimente senzaţionale.

În faţa unor astfel de propuneri de viaţă, în care fiecare se mulţumeşte cu sine însuşi, cele mai proeminente studii de psihologie ne confirmă că omul nu poate să trăiască fără relaţii, că o viaţă fără sentimente ne marchează mult mai în profunzime decât o viaţă lipsită de conforturi. „A întâni o altă fiinţă umană este sensul capacităţii noastre afective (şi a sexualităţii), dar din contră ea nu o epuizează în mod complet”. Ce vrea să spună acest lucru? Că bărbatul şi femeia sunt fiinţe sociale, ce pot să-şi depăşească limitele şi astfel să aibă acces la noţiuni precum iubirea, bunătatea, prin intermediul cărora reuşesc să treacă de la imediat spre valori spirituale. Deci celălalt nu este cineva care umple un gol, nu este cineva de care am nevoie, este cineva împreună cu care construiesc ceva şi mulţumită căruia pot să-mi lărgesc orizonturile vieţii. Ca şi credincioşi, putem să vedem în celălalt imaginea lui Dumnezeu, care ne iubeşte până într-atât încât Ne face „după chipul şi asemănarea Sa”, ba mai mult ne face creatori, împreună cu El, a unei noi vieţi. Pentru a trăi toate acestea, însă, este nevoie de curajul de a alege în mod liber şi de forţa responsabilităţii. Aici este vorba de responsabilitatea aceluia care împreună cu un altul privesc nu numai la astăzi, ci şi spre viitor; este vorba de libertatea aceluia care se deschide spre orizonturi de viaţă tot mai vaste dincolo de cele imediate. Să ne debarasăm şi de domeniul uşoarelor iluzii: relaţiile nu sunt perfecte numai atunci când se gândeşte exact în acelaşi fel şi/sau când ne comportăm în acelaşi fel. Crizele şi dificultăţile sunt ceva de care nu trebuie să ne ferim, ci pe care trebuie să le înfruntăm. Precaritatea, neimplicarea, imaturitatea, trădarea sunt „lucruri care pot să aibă loc”, dar nu sunt doar atât. Sunt şi puncte de plecare pentru o aprofundare, o evaluare, o reluare şi uneori chiar pentru o iubire şi mai mare. Experienţa pe care o avem în lumea în care trăim ne va ajuta să ne îmbunătăţim şi să ne extindem modul de a vedea şi de a trăi relaţiile cu ceilalţi, experimentând ceea ce înseamnă să gestionezi un conflict – de vederi, se subînţelege! – sau o discuţie, apreciind punctele de vedere ale altora ca pe o bogăţie şi nu ca un obstacol... încet, încet vom putea intui că între un punct de vedere şi altul nu trebuie să stabilim care este mai bun în absolut, ci cum putem să le integrăm pentru a creşte. Dacă aspirăm să devenim oameni capabil să întreţinem relaţii credibile în lume, desigur că acest lucru nu va fi un simplu rod al cauzalităţii, ci unul al reflecţiei care merită desigur un anumit loc; el va fi un drum mulţumită căruia ne vom descoperi identitatea proprie pe care o vom dărui în relaţia în care suntem sau vom fi implicaţi. Deoarece...”Nu se face nimic bun la nimereală. Pentru a face o casă este nevoie de un plan. Pentru a face un drum, o masă, o temă oarecare este nevoie de un plan... este posibil ca pentru a trăi să fie suficient doar să urmezi pur şi simplu cursul lucrurilor, adunând şi urmărind ceea ce de fiecare dată ne sugerează dorinţele noastre şi propunerile pe care le avem în jurul nostru? Evident că nu: pentru a trăi este nevoie de un plan de viaţă. Pentru a trăi bine este nevoie de un plan bun”.

Monahismul Bizantin

 

Titlu: Monahismul Bizantin
Autor: Maciej Bielawski
Colecţia: Historia XIII
Editura: Galaxia Gutenberg
Data publicării: 2007
Locul publicării: Târgu Lăpuş
Numărul de pagini: 132
Format: 13x20 cm
ISBM: 978-973-141-011-1

 

 

Pentru mulţi cititori români Maciej Bielawski, fostul preşedinte al Insitutului monastic Sfântul Anselm din Roma, este cunoscut prin lucrarea sa de doctorat Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, lucrare de referinţă pentru introducerea în studiul gândirii părintelui Dumitru Stăniloae. La sfârşitul anului 2007 editura Galaxia Gutenberg propunea în limba română o altă operă a autorului polonez: Monahismul bizantin.

Noua scriere a lui Maciej Bielawski nu îşi mai propune să redescopere în mod coerent şi unitar rădăcinile gândirii unei singure persoane, ci dimpotrivă încearcă să creioneze punctelor cheie care ar putea descrie viaţa pe care au trăit-o atâţia monahi din Imperiul Bizantin. Fiind conştient de vastitatea temei pe care şi-o propune spre studiu, atât din punct de vedere geografic sau istorico-temporar cât şi a influenţei sale în viţa Biserici şi a societăţii, autorul sintetizează în primul capitol opt concepte ce caracterizează monahismul Bizantin, concepte pe care le va dezvolta pe parcursul lucrării.

Analizele unor elemente specifice ale monahismului bizantin îi permit autorului diferite paralele cu monahismul care se dezvoltă în Occidentul creştin. Paralele acestea îl atenţionează pe cititor de diferenţele de mentalitatea care există între Răsărit şi Apus, chiar dacă în amândouă tradiţiile monastice se regăsesc elementele comune cum ar fi existenţa unor „Sfinţi Munţi”.

Pe parcursul lucrării autorul polonez punctează diferte elemente care marchează istoria monahismul din răsăritul creştin până în zilele noastre şi care ne par străine mentalităţii de azi intrigându-ne. Un exemplu putem găsi în acest sens în cel de al treilea capitol, Origini monastice de la Muntele Athos, unde cu multă reverenţă ridică vălul misterului legat de interdicţia persoanelor şi a animalelor de parte feminină pe Sfântul Muntele.

Poate că mulţi s-ar fi aşteptat ca o astfel de temă să fie abordată într-un mod mult mai exhaustiv şi nu doar în ceva mai mult de o sută de pagini. Lucrarea de faţă însă nu se vrea a fi un studiu complet sau un manual sintetic al monahimsului bizantin, chiar dacă cel puţin pentru moment umple o astfel de lacună, ci doreşte să fie un punct de plecare în care se regăsesc indicate locurile, personajele, textele şi tematicile care constituie liniile principale ale monahismului bizantin. Bibliografia de la sfârşitul lucrării poate fi o bună bază spre un studiu mai articulat, multe dintre titlurile enumerate existând şi în versiune românească.

Şi de acestă dată Maciej Bielawki se face emisarul Occidentul care ştie să recepteze pozitiv lumina ce vine din Răsărit, Orientalem lumen, punându-i în valoare acele elementele care îi redau trăsăturile cele mai fine.

Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor

La începutul fiecărui an între 18 şi 25 ianuarie este celebrată Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Ampla introducere ce precede textele biblice pregătite pentru celebrarea din acest an, ne permite rememorarea celor mai importante etape care au marcat organizarea acestor celebrări ecumenice.

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de când datele propuse de Paul Waston – care în acel timp era preot episcopalian (anglican) – delimitează intervalul de timp pe care comunităţile creştine îl dedică rugăciunii pentru unitatea Bisericii. Este adevărat că de-a lungul acestui secol, nu doar numele acţiunii s-a schimbat, trecându-se de la varianta iniţială, adică Octava pentru unitatea Bisericii, la Săptămâna universală de rugăciune pentru unitatea creştinilor ca să ajungă în cele din urmă la cea pe care o utilizăm astăzi, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ci s-a schimbat şi modul lor de desfăşurare şi amploarea pe care a câştigat-o.

Urmele trecerii timpului şi ale marilor evenimentelor istorice din ultimul secol, se imprimă şi în felul în care s-a perceput însăşi ideea teologică despre unitate ce stătea la baza acestei acţiuni spirituale. Dacă la început Paul Waston, gândise unitatea ca şi o întoarcere a tuturor Bisericilor în sânul Bisericii Romei, pe la mijlocul anilor treizeci din secolul trecut, preotul francez Paul Couturier va modifica sensul teologic al Octavei. El nu mai vorbeşte de planul uman pentru unitatea Biserici, ci de „unitatea pe care Hristos o doreşte pentru Biserica Sa”. Schimbarea este radicală. Nu mai este vorba de unitatea văzută într-un plan uman, ci omul se supune planului pe care Dumnezeu îl vrea pentru Biserica Sa.

Această deschidere spre viziunea pe care Dumnezeu o are asupra unităţii creştinilor, a dus la recunoaşterea unei mişcări spirituale asemănătoare cu cea din Biserica catolică în sânul Bisericilor protestante, în special a celor anglicane. Sub influenţa mişcării ecumenice Credinţă şi Ordine, în 1915, Comisia Bisericii episcopaliene protestante din Statele Unite a luat decizia de a publica un Manual de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Şase ani mai târziu, comitetul permanent al Conferinţei mondiale Credinţă şi Ordine a luat decizia de a pregăti în fiecare an un material pentru Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor.

Anul 1958 a însemnat o nouă etapă. Pregătirea materialului propus de Conferinţa mondială Credinţă şi Ordine este armonizat, în mare parte, cu cel catolic propus de Centrul ecumenic Unité Chétienne din Lyon. Colaborarea dintre Biserica catolică şi Credinţă şi Ordine devine mult mai consistentă odată cu anul 1960, când începe a se înfiripa o reflecţie comună pentru elaborarea textelor, chiar dacă ea rămâne discretă deoarece Biserica catolică nu încuraja deocamdată în mod oficial mişcarea ecumenică. Situaţia se va schimba odată cu Conciliul Vatican II, care reprezintă momentul în care Biserica catolică începe să susţină în mod decisiv mişcarea ecumenică. Tot Conciliul va deschide porţile la o colaborare oficială între Secretariatul Credinţă şi Ordine al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva şi Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. În 1966 la sârşitul cosultării comune asupra săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, s-a decis crearea unui Comitet mixt internaţional însărcinat cu pregătirea acesteia. Primul proiect va fi terminat în 1968, inspirat din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel. Din 1973, în fiecare an, Comitetul internaţional se adresează alternativ catolicilor şi altor creştini, din diferite părţi ale lumii, cerându-le să pregătească împreună şi să propună tema şi textele Săptămânii. Proiectul local va fi apoi examinat de Comitetul mixt internaţional. Acestă pregătire în diverse comunităţi creştine localizate geografic în diferite părţi ale globului, a dat o culoare ecumenică Săptămânii de rugăciune.

Colaborarea începută acum cinzeci de ani între Biserica catolică şi Comisia Credinţă şi Ordine pentru armonizare, la început, şi apoi pentru redactarea textelor ce se utilizau de-a lungul Săptămânii de rugăciune, a dus în 2004 la comuna lor publicare.

Datele alese de preotul episcopalian Paul Waston erau reprezentative pentru calendarul liturgic din acea epocă al Bisericii latine: în 18 ianuarie se sărbătorea catedrei sfântului Petru – sărbătoarea a fost mutată pe data de 22 ianuarie în calendarul liturgic actual –, iar în 25 se făcea comemorarea convertirii sfântului Pavel pe drumul Damascului. La început, aceste date nu coincideau cu cele propuse de Conferinţa mondiala Credinţa şi Ordine. Conferinţa sugera ca rugăciunea pentru unitate să aibă loc în fiecare an în cele opt zile premergătoare Rusaliilor. Însă 1941 Credinţă şi Ordine a deplasat datele rugăciunii pentru unitate în luna ianuarie în aşa fel încât să corespundă cu iniţiativa catolică. Treptat, după Conciliul Vatican II, celebrările prilejuite de Săptămâna de rugăciune s-au făcut în comun de diferitele comunităţi creştine, accentuindu-se astfel nu doar caracterul ecumenic al textelor pentru rugăciune ci şi al celebrărilor.

Aspectelor spirituale şi teologice al Săptămâni de rugăciune pentru unitate creştinilor, ce reies din texte, li se adaugă şi unul practic, cel al întâlnirii comune, al comuniunii fraterne din cadrul celebrărilor. De-a lungul celor o sută de ani, momentele de rugăciune prilejuite de Octava de rugăciune au început să se organizeze alternativ, în ultimii ani în special, în diferitele comunităţi locale. Întâlnirea în rugăciune a membrilor diverselor comunităţi creştine lasă să se întrevadă că tot ceea ce se face nu este o osteneală pur umană, ci este o lucrarea făcută sub influenţa şi cu asistenţa Spiritului Sfânt. Tot mai mulţi episcopi, preoţi, laici sunt implicaţi în acestă reţea spirituală care se ţese cu fiecare rugăciune sau gest făcut pentru unitatea creştinilor. Astfel putem remarca cum treptat s-a trecut de la o idee de unitate introversă la una deschisă, de la unitatea care era văzută din punct de vedere uman la unitatea pe care o doreşte Dumnezeu şi care este făcută prin mijloacele pe care le doreşte El. Momentele prilejuite de aceste rugăciuni în comun nu fac altceva decât să ducă la fisurarea, la erodarea şi chiar la distrugerea barierelor de ordin ideologic ce s-au creat de-a lungul istoriei între diversele comunităţi creştine. E momentul în care conştiinţa creştinului este pătrunsă şi rămâne marcată de simplitatea fratelui său care se roagă alături de el, de trăsăturile fizionomiei lui, de idealul lui. În acest fel rugăciunea pentru unitate adresată lui Dumnezeu nu doar transformă sufletele creştinilor, ci lasă loc şi la o transfigurare a mentalităţilor, la o configurare a ideilor în Hristos prin lucrarea Spiritului Sfânt spre mărirea Tatălui ceresc. Rugăciunea comună rostită pentru unitatea creştinilor, ne apropie prin mijlocirea lui Dumnezeu de semenii noştri.

Rolul cel mai important al acestei Octave de rugăciune este înţelegerea faptului că unitatea creştinilor nu este o lucrare ce se face la masa de studiu, ci este aceea de a fi uniţi cu Isus atunci când se roagă „ca toţi să fie una” (Ioan 17,21), este o lucrare a rugăciunii.