Iubiri dificile

Titlu: Amori difficili. La crisi della relazione interpersonale e il trionfo dell’ambiguità

[Iubiri dificile. Crizele relaţiei interpersonale şi triumful ambiguităţii]

Autor: Tonino Cantelmi – Rachele Barchiesi

Editura: San Paolo

Data publicării: 2007

Locul publicării: Cininselo Balsamo

Număr de pagini: 272

Format: 13,5x21 mm

ISBN: 9788821556333

Când un prieten mi-a cerut sa-i cumpăr cartea pe care vreau să vi-o prezint în continuare, m-am uitat neîncrezător la el. Luând în considerare doar titlul «Amori difficili» (Iubiri dificile) m-am încruntat spre el. Dar răsfoind-o mi-am dat seama că nu este un manual pentru crizele ce se nasc într-un cuplu imediat după ce faci primii paşi în doi.

Cartea, scrisă de o psihiatră (Tonino Cantelmi) şi de o psiholoagă (Rachele Barchiesi), încearcă să analizeze care sunt fragilităţile relaţiei interpersonale ale timpurilor actuale. Visul fiecăruia este probabil acela de a stabili o relaţie solidă şi plăcută, dar pentru a o construi este necesar ca ea să fi aptă să reziste acelor svâgniri narcisiste pe care societatea ni le picură în suflet prin publicitate, prin intermediul mass-mediei, prin propunerea mitului succesului identificat în realizarea profesională ce ne conduce spre un anumit individualism. Mai mult există o atracţie de a încerca tot mai des senzaţii tari, extreme şi uneori chiar periculoase, care ne provoacă euforie pentru o scurtă perioadă, dar din care, din păcate, nu ne alegem cu aproape nimic... ori poate acestea încep să ne strângă într-un lanţ nesfârşit al căutărilor de alte şi alte evenimente senzaţionale.

În faţa unor astfel de propuneri de viaţă, în care fiecare se mulţumeşte cu sine însuşi, cele mai proeminente studii de psihologie ne confirmă că omul nu poate să trăiască fără relaţii, că o viaţă fără sentimente ne marchează mult mai în profunzime decât o viaţă lipsită de conforturi. „A întâni o altă fiinţă umană este sensul capacităţii noastre afective (şi a sexualităţii), dar din contră ea nu o epuizează în mod complet”. Ce vrea să spună acest lucru? Că bărbatul şi femeia sunt fiinţe sociale, ce pot să-şi depăşească limitele şi astfel să aibă acces la noţiuni precum iubirea, bunătatea, prin intermediul cărora reuşesc să treacă de la imediat spre valori spirituale. Deci celălalt nu este cineva care umple un gol, nu este cineva de care am nevoie, este cineva împreună cu care construiesc ceva şi mulţumită căruia pot să-mi lărgesc orizonturile vieţii. Ca şi credincioşi, putem să vedem în celălalt imaginea lui Dumnezeu, care ne iubeşte până într-atât încât Ne face „după chipul şi asemănarea Sa”, ba mai mult ne face creatori, împreună cu El, a unei noi vieţi. Pentru a trăi toate acestea, însă, este nevoie de curajul de a alege în mod liber şi de forţa responsabilităţii. Aici este vorba de responsabilitatea aceluia care împreună cu un altul privesc nu numai la astăzi, ci şi spre viitor; este vorba de libertatea aceluia care se deschide spre orizonturi de viaţă tot mai vaste dincolo de cele imediate. Să ne debarasăm şi de domeniul uşoarelor iluzii: relaţiile nu sunt perfecte numai atunci când se gândeşte exact în acelaşi fel şi/sau când ne comportăm în acelaşi fel. Crizele şi dificultăţile sunt ceva de care nu trebuie să ne ferim, ci pe care trebuie să le înfruntăm. Precaritatea, neimplicarea, imaturitatea, trădarea sunt „lucruri care pot să aibă loc”, dar nu sunt doar atât. Sunt şi puncte de plecare pentru o aprofundare, o evaluare, o reluare şi uneori chiar pentru o iubire şi mai mare. Experienţa pe care o avem în lumea în care trăim ne va ajuta să ne îmbunătăţim şi să ne extindem modul de a vedea şi de a trăi relaţiile cu ceilalţi, experimentând ceea ce înseamnă să gestionezi un conflict – de vederi, se subînţelege! – sau o discuţie, apreciind punctele de vedere ale altora ca pe o bogăţie şi nu ca un obstacol... încet, încet vom putea intui că între un punct de vedere şi altul nu trebuie să stabilim care este mai bun în absolut, ci cum putem să le integrăm pentru a creşte. Dacă aspirăm să devenim oameni capabil să întreţinem relaţii credibile în lume, desigur că acest lucru nu va fi un simplu rod al cauzalităţii, ci unul al reflecţiei care merită desigur un anumit loc; el va fi un drum mulţumită căruia ne vom descoperi identitatea proprie pe care o vom dărui în relaţia în care suntem sau vom fi implicaţi. Deoarece...”Nu se face nimic bun la nimereală. Pentru a face o casă este nevoie de un plan. Pentru a face un drum, o masă, o temă oarecare este nevoie de un plan... este posibil ca pentru a trăi să fie suficient doar să urmezi pur şi simplu cursul lucrurilor, adunând şi urmărind ceea ce de fiecare dată ne sugerează dorinţele noastre şi propunerile pe care le avem în jurul nostru? Evident că nu: pentru a trăi este nevoie de un plan de viaţă. Pentru a trăi bine este nevoie de un plan bun”.