Zilele trecute s-a încheiat la Sibiu cea de-a treia Adunare Ecumenică Europeană. Deşi în mass-media românească Adunare nu a avut un ecou foarte mare în România, însă ea s-a bucurat totuşi de o prezentare chiar dacă numai punctuală în mai toate buletinele româneşti de ştiri. În rândurile de faţă nu o să mă opresc asupra desfăşurării activităţilor de la Sibiu sau a invitaţilor prezenţi, ci voi schiţa în câteva linii generale ce s-a înţeles de-a lungul istoriei prin noţiunea de ecumenism; modul în care ea s-a dezvoltat ca şi conţinut din punct de vedere teologic. Dar să lăsăm deocamdată actualitatea deoparte şi să facem o incursiune în istorie pentru a putea înţelege mai bine importanţa evenimentelor pe care le trăim astăzi.
Adesea nu doar cuvântul "ecumenism" ne este străin din punct de vedere etimologic, ci şi din punct al conţinutului său. Dacă cuvântul ecumenism este o transliterare aproape exactă a cuvântul grec oikumene; acest termen derivă din oikeo, a locui, şi la o analiză mai profundă de la oikia, casă. Începând cu secolul al V-lea î. H. he oikumene ghe înseamnă întregul pământ locuit de umanitate sau întreaga umanitate în opoziţie cu regiunile nelocuite ale pământului. "Ecumene" indică, deci, lumea romanilor şi a barbarilor. După cuceririle lui Alexandru cel Mare din secolul al IV-lea î. H., sensul cuvântului ecumenism are o limitare, o restrângere a înţelesului său. Prin el se subînţelegea doar circumscrierea lumii elenizate, de limbă greacă, imperiul lui Alexandru cel Mare în contrapoziţie cu teritoriile în care nu s-a reuşit să se intre în contact cu locuitorii. Ca şi concept opus polis-ului, care avea o delimitare spaţială clară, oikumene începe să indice întreaga lume formată sub influxul culturii elenistice. Termenul şi-a însuşit, deci, o clară coloratură politică. A fost astfel creată puntea care va permite transferarea conceptului la imperiul roman, care era în mod uşor identificat cu lumea civilizată. Ecumene era acum imperiul, iar împăratul îi era stăpânul şi apărătorul. Iudaismul de limbă greacă nu s-a lăsat influenţat de uzul din lumea romană a acestui termen. În traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, "ecumene" redă diferite concepte ebraice luate, în principal, din cadrul lumii, a pământului şi mai ales a ţării locuite.
Semnificaţiile importante din epoca greacă, adică "lume" şi "imperiu", se regăsesc şi în Noul Testament, în care conceptul de "ecumene" nu apare foarte des, probabil din cauza coloraturii sale politice. În Biserica primară s-au păstrat cele două semnificaţii.
Conceptul de "ecumene" intră în limbajul oficial al Bisericii cu începutul conciliilor. Împăratul Constantin când a convocat în 325 conciliul din Nicea dorea ca acesta să fie spre "mântuirea întregului trup al întregii ecumene"[i]. Conform cu această terminologie ‘ecumenic’ este atunci când este recunoscut în toată Biserica ca şi valid şi universal şi, deci, care obligă din punct de vedere al dreptului imperial. Acest uz lingvistic a fost reluat de Primul Conciliu din Constantinopol (381), când acesta a desemnat conciliul din Nicea ca şi "conciliu ecumenic". În acest context ‘ecumenic’ înseamnă: oficial, obligatoriu pentru toţi şi ortodox. Când un conciliu ecumenic a decis în mod definitiv era expresia doctrinei creştine obligatorie.
În secolul al VI-lea în jurul noţiunii de ‘ecumene’ a început un conflict între Roma şi Constantinopol. Adjectivul oikumenikos între timp "a devenit un fel de sinonim ce indica Constantinopolul şi teritoriile supuse influxului bizantin"[ii], oraşul imperial reprezenta întregul ecumene, imperiul şi cultura sa.
Cu această controversă istoria conceptului a ajuns la o prima dezvoltare. De-a lungul unui mileniu "ecumene" si ‘ecumenic’ au fost utilizate pentru a desemna Biserica universală şi pretenţia sa de adevăr. Această înţelegere a fost legată în Biserica occidentală de concilii, care fiind "ecumenice" erau obligatorii pentru Biserica universală şi cărora - conform convingerii generale - le era asigurată infailibilitatea. În timpul Reformei, în continuitate cu această idee, cele trei mărturisiri de credinţă a Bisericii din primul mileniu au fost desemnate ca tria symbola catholica sive oecumenica, deoarece ele erau reţinute ca şi obligatorii pentru întreaga Biserică şi deoarece trebuiau să fie baza pe care se putea îndeplini reforma întregii creştinătăţi. Pentru ortodoxie, însă, noţiunea de ‘ecumenic’ era legată înainte de toate de patriarhatul de Constantinopol şi de pretenţia sa de a fi o instanţă care obligă şi care deţine adevărul.
O nouă direcţie de înţelegere a noţiunii ecumene, care de altfel îi şi amplifică semnificaţia, se regăseşte doar în contextul pietismului din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pietismul rupe graniţele Bisericilor regionale protestante şi începe să reflecteze Biserica universala în cheie mondială. Misiunea care a plecat din Danemarca şi de la Halle ş-a fixat ca scop răspândirea adevăratei şi viei cunoaşteri a lui Dumnezeu în toată lumea şi reconstruirea unicei "Biserici universale" din toţi creştini renăscuţi în Hristos. Împreună cu ideea de unitate a tuturor renăscuţilor, în mod independent de apartenenţa lor confesională, naţională şi de rasă, aici vine redescoperită în interiorul luteranismului o dimensiune mondială, iar orânduirea bisericilor regionale este deschisă spre Biserica universală. În acest context noţiunea de ‘ecumenic’ desemna o comuniune mondială a tuturor creştinilor şi ale bisericilor lor.
Noţiunea de ‘ecumenic’ vine în mod general utilizată pentru a desemna idealul misionar şi universalitatea anunţului creştin, dar numai începând cu jumătatea secolului al XIX-lea. În momentul fondării Alianţa Evanghelică (1846) are ca şi scop "o nouă federaţie ecumenică" a adevăraţilor credincioşi dincolo de orice frontieră confesională şi naţională. În 1881 metodişti îşi organizează prima lor conferinţă ecumenică metodistă (Ecumenical Methodist Conference), la care au fost discutate problemele şi interesele metodismului mondial, fără a se lua în considerare relaţiile cu alte confesiuni sau alte Biserici. În anul 1900 a avut loc la New York o "conferinţă misionară ecumenică". Pentru prima dată în istoria conferinţelor misionare, li se dă chiar această denumire deoarece tot ceea ce discuţiile care urmau să aibă loc atingeau subiecte legate de întreaga lume locuită. Scopul acestei conferinţe era de a desemna pe scară mondială fiecărei Biserici sau societăţi misionare propriile teritorii de misiune. Această tentativă de aş împărţi pământul pentru scopuri misionare şi de a rezerva fiecărei biserici şi fiecărei societăţi misionare un teritoriu propriu de acţiune, evitând pe cât posibil suprapunerile, este definită ca ‘ecumenică’.
Finalitatea ‘ecumenică’ (în sensul ‘mondial’ şi ‘misionar’) a condus Bisericile la un mai strâns contact şi între ele. De fapt, pentru misiune şi pentru credibilitatea ei este necesar să se pună în discuţie şi relaţiile pe care Bisericile le au între ele. Deja în mişcarea misionară pietistică ideea Bisericii universale indica în egală măsură întregul pământ şi toate confesiunile. Deci, ca urmare noţiunea de ‘ecumenic’ a fost utilizată pentru a indica relaţiile reciproce dintre Biserici. De la jumătatea secolului al XIX-lea sunt atestate locuţiune precum "spirit ecumenic" şi "amiciţie prietenie ecumenică" ori "prietenie ecumenică".
Totuşi, dezvoltarea conceptului nu parcurge o linie dreaptă. Chiar conferinţa misionară mondială din 1910 de la Edimburg, considerată în general începutul mişcării ecumenice moderne, în mod contrar intenţiilor originare ale organizatorilor nu este definită ca cea de "a treia conferinţă misionară ecumenică". Participanţii anglicani, care erau majoritari, au repudiat termenul de ‘ecumenic’ ca fiind neadecvat pentru o conferinţă unde nu erau reprezentate Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe. În plus, termenul ‘ecumenic’ în Bisericile occidentale era atât de legat de ideea unui conciliu, încât s-a decis ca pentru o conferinţă care nu discută chestiunilor privitoare la credinţă şi la structurile bisericeşti să nu fie utilizat.
O ulterioară direcţie semantică a termenului ‘ecumenic’ este legată de numele arhiepiscopului luteran Nathan Söderblom din Uppsala. Acesta, la sfârşitul primului război mondial în 1919 şi în numele episcopilor suedezi, i-a îndemnat pe toţi responsabili Bisericilor din Europa să fondeze un "Consiliu Ecumenic al Bisericilor", care ar fi putut vorbi, în numele creştinătăţii, despre chestiunile religioase, morale şi sociale ale umanităţii şi ar lucra pentru refacerea păcii şi pentru promovarea justiţiei sociale. Nu trebuia să se aştepte să se ajungă la o unificare în problemele de credinţă şi de structuri bisericeşti, ci trebuia imediat să se ţintească spre o colaborare practică. ‘ecumenic’ in sensul susţinut de Söderblom, însemna "ceea ce privea viaţa bisericii în întregimea sa", şi cuprinde, în special, dimensiunea socială şi politică a creştinismului. ‘ecumenic’ devine astfel un concept opus celui ‘teoretic’, celui ‘canonic’ şi celui ‘dogmatic’. "Consiliul Ecumenic pentru un Creştinism Practic", pe care Söderblom îl propunea, ar fi trebuit să nu se ocupe de chestiunile doctrinale şi problemele dogmatice, ci să se implice mai mult în acţiuni comune, iar maxima care ar trebui să stea la baza acţiunilor sale ar trebui sa fie: "doctrina divide, dar slujirea uneşte". Atunci când s-a constituit mişcarea "Credinţă şi Constituţie" (Faith and Order) ce se dedica în mod expres acestor chestiuni dogmatice, la început a evitat să se definească ca şi "ecumenică" şi s-a numit "pancristiană". Acest concept a intrat şi în unele declaraţii romane (enciclica Mortalium animos din ianuaria 1928) care se confruntau în mod critic cu primii paşi ai mişcării ecumenice.
Doar în conferinţa mişcării pentru un Creştinism Practic din 1937 de la Oxford s-a fixat o definiţie a semnificatului de ‘ecumenic’: "Expresia ‘ecumenic’ indică tipul şi modul cu care realitatea unităţii bisericii vine exprimat în istorie… Gândirea şi acţiunea Bisericii… sunt ecumenice în măsura în care încearcă să realizeze Una Sancta, adică comunitatea creştinilor, care îl mărturiseşte pe unicul Dumnezeu"[iii]. "Ceea ce priveşte toată Biserica", "ceea ce priveşte relaţiile dintre mai multe Biserici" şi "ceea ce conduce la totalitatea Bisericii", cu convingerea că această unitate se fondează în unitatea lui Hristos, s-a impus după cel de al doilea Războii Mondial odată cu fondarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor ca semnificat al noţiunii ‘ecumene’. Acest lucru este valabil şi pentru Biserica catolică, în care, după cum spune decretul despre ecumenism, prin mişcarea ecumenică se înţeleg "activităţile şi iniţiativele care"[iv].
Totuşi până astăzi trebuie remarcate diferenţele în înţelegerea acestei noţiuni. Ortodoxia are rezerve faţă de ea, deoarece ‘ecumenic’ indică în terminologia ortodoxă patriarhatul ecumenic şi implică, deci, o obligativitate de credinţă, care nu i se cuvine Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Se vorbeşte, atunci, de Consiliul Mondial al Bisericilor care e de fapt şi numele său oficial. În cadrul evanghelic s-a conservat semnificatul de ‘mondial’, de ‘universal’ dar nu mai mult decât în înţelegerea catolică. În 1939 Convenţia Mondială Luterană, instituţia precedentă Federaţiei Mondiale Luterane, pentru extinderea sa mondială se autodesemna ca şi "mişcare ecumenică în sensul cel mai adevărat". În această tradiţie prin noţiunea de ‘ecumenic’ adesea se indica mai ales relaţiile cu Bisericile de aceeaşi mărturisire prezente în lumea a treia. Temele principale sunt atunci mai ales chestiunile precum cea a foametei, a oprimării şi a eliberării, în unele cazuri şi cea a misiunii, dar nu se încearcă, însă, depăşirea diferenţelor teologice în problematica teologiei controversistice tradiţionale; pe partea catolică, însă, se pune un accent mai important chiar pe această depăşire. Din punct de vedere a organizării, între miniştri evanghelici se distinge între cine are competenţă pentru ecumenism şi cine are competenţă pentru chestiunile legate de catolicitatea bisericii.
O ulterioară schimbare terminologică se pare că se împământeneşte tot mai mult. Adesea conceptul de ‘ecumene’ îşi găseşte utilizarea şi pentru relaţiile cu religiile necreştine; şi acest semnificat are o lungă preistorie. De fapt, o primă clară achiziţie este faptul că expresia ‘popor al lui Dumnezeu’ nu indica doar Biserica Creştină, ci şi poporul lui Israel. Relaţia dintre ebraism şi creştinism, dintre sinagoga şi biserică nu este un caz special al relaţiilor cu religiile necreştine. Lucru remarcat şi de Conciliul Vatican II, care la început dorea să introducă o condamnare a antisemitismului în decretul despre ecumenism. Căi încurcate şi diferite motive au condus la despărţirea din nou a declaraţiei despre evrei de decretul despre ecumenism şi la extinderea sa la o declaraţie despre religii. Totuşi, argumentele pe care Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor le-a prezentat s-au impus şi în continuare în modul în care relaţia cu ebraismul a fost situată în interiorul chestiunii ecumenice. Problematica relaţiei dintre evrei şi creştini s-a arătat în acelaş timp şi un factor de tulburare al ecumenismului. De fapt, ideea de bază care a determinat şi a impulsionat mişcarea ecumenică, adică tentativa de a ajunge la unitatea creştinilor, şi la convingerea că apropiindu-ne unii de alţii ne apropiem mai mult de Hristos, evident în acest context nu mai este utilizabilă.
Ideea a început să se răspândească şi sa-se dezvolte în baza unui dinamism propriu. O etică mondială comună, singura care ar putea să garanteze o pace mondială, devine astfel punctul de plecare pentru regândirea conceptului de ecumenism. Ecumene are în acest caz datoria de a universaliza şi de a obţine un consens etic minim, care este indispensabil pentru supravieţuirea umanităţii. Ecumene indică in acest context comuniunea dintre toate Bisericile, religiile şi culturile, dintre femei şi bărbaţi, căutarea justiţiei şi păcii, implicarea în ocrotirea mediului înconjurător. Konrad Raise, mai târziu secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a făcut propunerea de relua întreaga rădăcină verbală a casei (oikos) şi de a înţelege ecumenismul ca şi «casă a lui Dumnezeu», incluzând, deci, şi ecologia şi economia. Ecumenic indica în sens originar pământul locuit şi, deci, locuibil; pentru acea mişcarea ecumenică ar fi astăzi chemată să se angajeze pentru un cât mai bun loc în care s-ar putea trai şi pentru ocrotirea mediului înconjurător. Astfel ecumene ne apare ca şi o realitate neterminată, ca "o casă (oikos) fără pereţi în care toţi sunt deschişi spre toţi şi pot să împartă o viaţă comună în toată varietatea sa complicată"[v]. Cu acesta, însă, nu se poate vorbi - astfel se poate deja răspunde unei obiecţii - de tendinţe sincretistice, deoarece nu este vorba de a amesteca între ele religiile şi de a crea o unică religie unică. Dimpotrivă, se cere ca ecumenismul să nu se preocupe de unitate, lucru care ar conduce numai la o reducţie uniformatoare. Este mai degrabă datoria sa de a lăsa ca ceilalţi să fie ceilalţi, iar cei care sunt diferiţi să rămână diferiţi, fără săi constrângă într-un sistem care să le fie străin.
Cu toată schimbarea terminologică tentativele de unire a tuturor Bisericilor creştine nu s-a transformat într-o realitate ieşită din uz. Dimpotrivă în interiorul acestei nou fel de a privi ecumenismul se caută unitatea Bisericilor creştine, o unitate care să se realizeze în euharistia comună. Chestiunea clasică a ecumenismului în sensul unificării întregii creştinătăţi, în cadrul acestei noi terminologii, nu este depăşită ci dimpotrivă este reluată, conservată şi valorificată din plin.
Sperând că punctarea evoluţiei filologice şi terminologice a dus cel puţin la o clarificare de principiu a conţinutului cuvântului ecumenism. Ea ne permite mai bine să înţelegem acum anumite iniţiative care s-au manifestat la întâlnirea de la Sibiu. Această scurtă explicaţie filologico-istorică, totuşi, nu este suficientă pentru înţelegerea mişcării ecumenice moderne, dar delimitează în mod clar cadrul în care ea acţionează. E un început care ne obligă la o mai mare atenţie faţă de această mişcare tot mai prezentă şi mai populară în sânul Bisericilor şi comunităţilor creştine.
[i] Eusebiu din Cesarea, Vita Costantini II, 65.
[ii] J. Modesto, Gregor der Großse. Nachfolger Petri und Universalprimat, St. Ottilien 1989, 273. În acestă lucrare se găseşte o prezentare aprofundată a disputei legată de oikumenikos-universalis care a avut loc între papa Grigore cel Mare şi patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul.
[iii] W.A. Visser’t Hooft, Das Wort «Ökumenisch» -seine Geschichte und Verwendung, in Rouse-Neill, Storia del movimento ecumenico dal 1517 al 1968, vol.1, Bologna 1973, 143.
[iv] Unitatis Redintegratio 4.
[v] K. Raiser, Ökumene im Übergang, München 1989, 132.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu