Sound Of Your Voice

Darul memoriei

În ultimele săptămâni, printre informaţiile de pe catholica.ro, am putut citi câteva ştiri legate de diferite aniversări precum: cea de la Oradea cu ocazia sărbătoririi a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice, sau cea legată de împlinirea a 50 de ani de la instituirea Misiunii Române Unite de la München, Germania, ori cea în care s-au marcat 70 de ani de la deschiderea oficială a Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Ştirile acestea mai făceau cunoscute şi diversele manifestări organizate în acest sens: celebrări liturgice, simpozioane, conferinţe.

În rândurile de faţă nu aş dori să mă opresc asupra evenimentelor în sine sau a temelor din conferinţele respective. Parcurgând însă ştirile, m-am întrebat dacă activităţile ocazionate de aceste evenimente aveau doar un caracter nostalgic ori au fost ele oare nişte fantome ale trecutului, sau în schimb, priveau o dimensiune mult mai profundă a omului, latura sa spirituală, concretul vieţii sale? Prin aducerea-aminte, prin pomenire, această dimensiune care-i este specifică, omul încearcă fie să-şi păstreze viaţa, să-şi imortalizeze şi sa-şi fixeze momentele, gesturile, cuvintele, fie încearcă să le şteargă, să le uite cu orice preţ. A nega amintirile, a le şterge din memorie cu orice preţ, înseamnă a devia, a se răni într-un mod atât de grav încât ar putea da naştere unor patologii. Dar şi căutarea amintirilor cu orice preţ duce la autodistrugere, la o căutare a unei lumi care astăzi nu mai există. Toate acestea sunt un semn al faptului că nu se poate minimaliza importanţa pe care o are memoria, aducerea-aminte, pomenirea pentru persoana umană. Şi se impune, totodată, cunoaşterea adevăratei naturi pe care o are memoria, dar şi cum trebuie trăită memoria în adevărul său, fără să o forţăm în ordinea lucrurilor pe care nu ni le poate oferi sau fără să ţinem cont de ea. Orice om se află de multe ori în faţa unei duble tentaţii sau ispite: a uitării sau a considerării trecutului. Cele două puncte diametral opuse ale acestei tentaţii sunt: efortul de a uita tot ceea ce a fost, de a şterge amintirile, de a face trecutul să tacă, pe de o parte, şi efortul de a recupera trecutul, de a-l face să se întoarcă, datorită incapacităţii de a ne îndepărta de el, pe de alta.

Dar atunci cum trebuie înţelese cuvintele spuse de Mântuitorul la Cina cea de Taină: “faceţi acestea spre pomenirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24 şi 25)? Un răspuns îl găsim chiar în celebrarea Liturghiei care nu este altceva decât o celebrare a trecutului şi a viitorului săvârşită în momentul prezent. În această pomenire sau aducere-aminte pe care o facem în timpul Liturghiei noi includem amintirea vieţii lui Hristos, a Naşterii Sale, a Patimilor, a Morţii şi a Învierii, a Înălţării şi a celei de a Doua Veniri. Tot în ea includem şi amintirea Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor, a heruvimilor şi a serafimilor, a morţilor, a credincioşilor care participă la acest act ritual, într-un cuvânt în ea includem viaţa Bisericii de-a lungul istoriei sale. În Liturghie totul este înţeles ca o reunificare şi ca o prezenţă a realităţii semnificate. Aducerea-aminte este un memorial legat de însăşi persoana lui Hristos. De aceea în acest fapt nu suntem singuri, ci împreună, ne pomenim în iubirea lui Hristos. Aducerea-aminte este, în mod fundamental, o acţiune a Spiritului Sfânt (cf. In 14,26). Fiindcă memoria se poate mântui numai prin acţiunea Spiritului Sfânt. În această conlucrare liberă a omului cu acţiunea lui Dumnezeu în el, memoria devine o actualizare a trecutului şi a viitorului în prezent.

Aducerea-aminte nu este altceva decât o retrăire a lucrurilor care sunt şi care nu au trecut. Memoria adevărată este o deschidere spre eternitatea lumii, în Hristos. Înţelegem mai bine acum diferenţa dintre aducerea-aminte şi nostalgie. Încercăm sentimentul nostalgiei din cauza unui trecut pe care îl credeam în mod iremediabil pierdut. Aducerea-aminte, însă, este o amintire transfigurată, în ochii lui Dumnezeu, a acelui trecut care nu s-a pierdut, ci pe care noi îl păstrăm, în sensul său adevărat, legat de Acela care le ţine pe toate în mâinile Sale. În acest sens omul nu face decât să devină contemporan cu Hristos, să devină sfânt, deoarece el este amintirea lui Dumnezeu în istoria noastră.

Porumbita

Colegiul Pio Romeno la împlinirea a 70 de ani

Pr. Mihai Frăţilă şi-a început studiile teologice la Blaj, în 1991. Între 1991 şi 1996 a studiat la Roma, apoi între 1996 şi 1998 a susţinut masteratul la Paris, activând în paralel în cadrul Misiunii Greco-Catolice din Paris, condusă atunci de Mons. Gheorghe Surdu. Din 1998 a revenit la Colegiul Pio Romeno, însărcinat fiind cu asistenţa spirituală a studenţilor. În 1999 a fost numit vice-rector al aceleiaşi instituţii, iar în 2005 rector, urmându-i Mons. Olivier Raquez. Cu câteva zile înainte de Bunavestire, praznicul Colegiului, părintele rector a avut amabilitatea printre îndatoririle funcţiei şi pregătirea pentru sărbătoare să răspundă la unele întrebări prilejuite de aniversarea, luna viitoare, a 70 de ani de existenţă a acestui aşezământ românesc din Roma.

- Pe 6 mai 2007 se împlinesc 70 de ani de la inaugurarea Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Aţi putea să evocaţi succint paşii începuturilor?
- Colegiul s-a născut din nevoia unui aşezământ românesc la Roma pentru pregătirea viitorilor preoţi români greco-catolici. Prin bunăvoinţa Papei Pius al XI-lea, se oferea astfel Bisericii Române Unite posibilitatea de a-şi pregăti o parte din cler în contact cu Biserica Universală. Din păcate, suprimare Bisericii din 1948 nu a permis Colegiului decât o scurtă existenţă (1937-1950).

Se cuvine a-i aminti pe Arhiereii acelui timp care împreună cu Mitropolitul Vasile Suciu, în primăvara lui 1930, aşează piatră de temelie a noii instituţii. Terenul este o proprietate extrateritorială a Sfântului Scaun unde în toamna anului 1935 lucrările sunt terminate, astfel ca prima promoţie de studenţi români, prezenţi deja la Roma la Colegiul "De Propaganda Fide" sau la Colegiul Grec, să se poată muta în noul edificiu.

Doi ani mai târziu, pe 6 mai, Papa Pius al XI-lea promulgă Constituţia apostolică "Romani pontifices", actul de naştere al Colegiului Pontifical Pio Romeno, care poartă în titulatură numele fondatorului. Pe 10 mai are loc consacrarea altarului monumentalei biserici care poartă hramul "Buneivestiri". De atunci şi până în 1950 au frecventat instituţia aproximativ 35 de studenţi.

- După o lungă paranteză istorică, într-un context total diferit faţă de momentul inaugurării, cum se descrie rolul şi misiunea Colegiului Român astăzi?
- Colegiul îşi continuă misiunea primită de la fondatorii ei, primindu-i pe bursierii români uniţi ai Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Pio Romeno urmează desigur ritmul liturgic şi disciplina tipică Bisericii noastre Greco-Catolice. Posedă o preţioasă bibliotecă de aproximativ 15.000 de volume, unde cartea românească este bine reprezentată mai ales prin apariţiile ultimilor ani.

Studenţilor le este oferită o experienţă temporară de viaţă comunitară şi de studiu pentru a aprofunda şi împărtăşi chemarea slujirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Este foarte important ca şcoala la Roma să fie o aprofundare a vieţii în Hristos, descrisă de asumarea cu voioşie a fiecărei experienţe, chiar şi a celor care descoperă limitele persoanei, spre a învăţa cu mai multă uşurinţă puterea harului, dar şi sensul toleranţei.

Biserica nu încetează să ne aducă aminte că, dorind înainte de toate Împărăţia Cerurilor, toate celelalte lucruri vor fi oferite din belşug. Având în vedere această prioritate se poate clădi un spirit autentic de comuniune şi colegialitate, necesar unor tineri care aspiră la preoţie.

- Ştim că predecesorul dumneavoastră, părintele Olivier Raquez, a lăsat o puternică amprentă spirituală şi umană în casă. Realitatea unei figuri spirituale, carismatice, are într-adevăr o valoare centrală pe fondul experienţei pe care o propune, în mod normal, seminarul?
- Da, cred că cel mai important lucru este ca un seminar să pornească de la această realitate a vieţii spirituale întrupate. Fără conştiinţa darului de la Dumnezeu, primit cu simplitate şi smerenie, talanţii din om nu sunt decât ocazie de dispută sau carierism. Până la proba contrarie, aderarea la lege sau disciplină presupune riscul de a nu vedea că responsabilitatea se asumă în conştientizarea libertăţii. Timp de zece ani (1994-2004), părintele Olivier Raquez a pus bazele acestui principiu vital. A mărturisit o mare fineţe în legătura cu noi, dezvăluind un univers al sensibilităţii sale care venea dintr-o convingere acută a priorităţilor Împărăţiei. În lunga sa experienţă de rector la Colegiul Grec a dobândit un discernământ profund, care i-a permis să treacă de aparenţe, consacrându-se la ceea ce era mai de preţ în persoanele pe care le-a întâlnit. Dacă ar trebui să descriu figura sa aş rezuma totul la două calităţi: încredere şi paternitate.

Părintele Raquez a surprins foarte bine trăsăturile mentalităţii şi culturii româneşti, alterate de un regim în care frica, neîncrederea, suspiciunea şi frustrarea erau regula de bază. A putut astfel să lucreze din interiorul problemelor, concentrându-se asupra respectului pentru valoarea persoanei, asumând totodată cu seninătate riscul de a renunţa la propria imagine pentru a sluji.

Are totodată şi meritul de a fi propus o viziune teologică şi de sensibilitate pastorală în conformitate cu liturghia Bisericii. Dar cred că acest lucru este tributul spiritului benedictin pe care părintele Raquez l-a asumat în urmă cu mulţi, mulţi ani, atunci când a intrat în mănăstirea de la Brugge. Lunga sa experienţă în practica şi studiul liturghiei bizantine de la colegiul Grec s-a grefat pe acest spirit monastic care a oferit întotdeauna după modelul răsăritean un loc central liturghiei în viaţa cu Dumnezeu.

Experienţa acelor ani a fost, desigur, presărată cu multe căutări şi ambiguităţi, dar ambianţa liturgică care se reconstruia a fost salutară. Nu este un simplu accident celebrarea după forme precise. Dacă această celebrare depinde de spaţiu şi timp, de istoria umană, ea trebuie totodată să exprime legătura cu fericirea cerească, pentru care Biserica este chemată să predice Evanghelia. Să o predice după sensibilităţile unei comunităţi locale, nu după moda momentului sau intransigenţa unor viziuni exclusiviste.

În contextul despre care vorbeam, regăsirea liturgică de la Pio Romeno a trasat indiscutabil o trezire a conştiinţelor în maturizarea fiecărui student. Nu numai ca discurs identitar-eclezial, dar mai ales în percepţiile unei trăiri sacramentale personale, descrise în mod necesar de textele şi gesturile tradiţionale.

- Cum se conciliază aceste priorităţi în aprofundarea vieţii liturgice cu pastorala concretă?
- Tentaţia Bisericilor Orientale este de a uita că această lume are ritmuri noi. Un ritm nou nu înseamnă că un patrimoniu de suflet se schimbă ca o haină veche. Biserica noastră iese dintr-o persecuţie unde regula de cult era restrânsă la minimum, cu o sensibilitate care, dincolo de limitele sale, a dat raţiunea de viaţă unei generaţii ce nu şi-a schimbat credinţa după moda momentului. Problemele de astăzi în domeniu nu sunt determinate neapărat de felul subiectiv de a percepe liturghia în viaţa Bisericii, cât mai ales de autenticitatea spiritului creştin în trăirile şi preocupările zilnice ale fiecăruia.

În plus, referinţele sacralizării preotului fără accentele autenticităţii vieţii sale creştine şi de slujire, ca trăsătură dominantă, sunt lipsite de corectitudine teologică. Slujirea Evangheliei presupune din partea preotului mai întâi efortul personal de fidelitate faţă de un cuvânt dăruit de Dumnezeu în viaţa sa, pentru a afla raţiunile speranţei şi a le putea propune apoi altora.

Experienţa pastorală de la Roma a studenţilor noştri nu este neapărat cea pe care o trăiesc credincioşii noştri de acasă. Dacă alumnii au totuşi ocazia de a frecventa unele parohii din Cetatea Eternă este pentru a nuanţa şi aplica pregătirea academică de la universitate. Întotdeauna întâlnirea cu oamenii conferă realism studiului teoretic. Această legătură cu realitatea concretă îi ajută pe studenţi să-şi rescrie priorităţile şi să afle motivaţii mai profunde pentru propria lor viaţă interioară.

În mai anul acesta, momentul care va concentra atenţia noastră cu ocazia sărbătoririi celor 70 de ani este alegerea cu bună ştiinţă a unor zile de studiu consacrate paternităţii preoţeşti. Vor participa atunci preoţi şi profesori de la Roma sau din ţară, cu speranţa de a regândi priorităţile apostolatului în asumarea misiunii spirituale a preoţiei. Riscurile actuale ale slujirii preoţeşti sunt determinate de activismul administrativ-social. Recent Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a reamintit în cuvântul său acest principiu de slujire, subliniind echilibrul interior şi căutarea Împărăţiei în viaţa preotului.

- În încheiere, credeţi că pentru viitoarele generaţii ale Bisericii Române Unite cu Roma Colegiul Pontifical Pio Romeno va avea un cuvânt de spus?
- Prin statutul său Colegiul oferă prin intermediul burselor de studiu o aprofundare academică asupra teologiei şi dreptului canonic al Bisericii Răsăritene. În reorganizarea Bisericii Române Unite cu Roma, absolvenţilor Colegiului li se oferă posibilitatea de a se înscrie în grupul de reflexie care caută noi perspective de misiune. Formarea la Roma este orientată spre viitor şi presupune un dialog în universalitate cu propria cultură a ţării noastre, dar şi cu celelalte Biserici.

Noua situaţie canonică a Bisericii Române va cere în mod sigur: o implicare susţinută în pastorală; funcţionarea comisiilor teologice aferente Sinodului Episcopilor; dezvoltarea patrimoniului teologic; dreptul particular, care vor permite Bisericii noastre să-şi asume cu simplitate şi responsabilitate chemarea. Nu trebuie uitat că prezenţa la Roma pentru câţiva ani a studenţilor deschide mărturia lor nu numai la nivel local, dar şi în comuniunea catolică.

Pe fundalul acestor consideraţii cred că studenţii români au datoria de a oferi Bisericii competenţa şi seriozitatea lor, spiritul de sacrificiu provenit din asumarea Crucii Domnului, dar mai ales discernământul interior. Pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, încercările sunt necesare pentru a ajunge la maturitate. Experienţa persecuţiei şi a clandestinităţii Bisericii nu trebuie să apară cu sensul de povară, fiindcă harul se arată în neputinţă. Acest har se transfigurează astăzi în vocaţia speranţei într-o lume care pare tot mai confruntată cu descurajarea şi indiferenţa faţă de Dumnezeu. Resursele de viitor pentru a continua calea luminii nu stau, desigur, în latura umană a istoriei şi nici în previziuni care uită că Spiritul Sfânt este Viaţă.

Regăsirea Bisericii noastre în societatea de astăzi are întâi de toate o profundă semnificaţie spirituală: surprinderea actualităţii harului lucrător în prezent, pentru a nu ne opri asupra trecutului dar şi fără a ne limita la prevederea neliniştită a viitorului. Îmi place să cred că acest aspect rezumă misiunea Bisericii în lume, astfel ca pentru fiecare credincios urmarea harului Domnului să devină urgenţa numărul unu.

Preocupările şi problemele episcopiei de Gherla în timpul lui Ioan Vancea

Titlu: Ioan Vancea - Pastorale si circulare 1865-1869
Editori: Nicolae Bocşan şi Mirela Andrei
Traducător: -
Colecţia: -
Editura: Presa Universitară Clujeană
Nr. pagini: 318
Format: 20 cm
Data publicării: 2003
ISBN: 973-610-225-4

În ultimii ani casa de editura Presa Universitara Clujeană a Universităţii Babeş-Bolyai a publicat diferite lucrări pe marginea istoriei bisericeşti din Transilvania. Printre apariţiile editoriale care aprofundează momente sau redau documente din istoriografia ecleziastică greco-catolică se numără şi culegerea de pastorale şi circulare a lui Ioan Vancea editată de profesorul Nicolae Bocşan şi Mirela Andrei.

Textele emise de Ioan Vancea sau de cei din curia episcopala a Gherlei între anii 1865 şi 1869 sunt precedate de un amplu studiu introductiv şi o scurtă notă asupra ediţiei făcute de cei doi editori.

Studiul introductiv cuprinde o scurtă prezentare biografică a lui Ioan Vancea până în momentul alegerii lui ca şi episcop de Gherla şi viaţa Episcopiei de Gherla în perioada vanceană. Un aspect interesant asupra căruia editorii volumului insistă, este momentul alegerii lui Vancea în scaunul tinerei eparhii; aspect crucial care avea să influenţeze şi celelalte eparhii ale Mitropoliei Române Unite cu Roma. Dificultăţile întâmpinate în cei doi ani care s-au scurs de la moartea lui Ioan Alexi (29 iunie 1963) şi până în momentul numirii şi consacrării lui Ioan Vancea ca şi episcop de Gherla (3 decembrie 1865), mărturisesc două concepţii ecleziologice diferite. „Pe de o parte este detectabilă dorinţa de organizare a tinerei mitropolii române în conformitate cu disciplina orientală. Pe de altă parte, în urma Concordatului încheiat de Viena cu Statul Papal, oglindă fidelă a noii politici pontificale, se poate constata implicarea tot mai mare a autorităţilor politice şi religioase în această tendinţă de latinizare a instituţiilor, normelor şi practicilor uzitate de Biserica română” (p.16).

În Nota asupra ediţiei se specifică cele două surse bibliografice care au stat la baza colecţiei: Fondul Vicariatului greco-catolic al Rodnei, şi care se păstrează la Arhivele Naţionale a României, Filiala Bistriţa-Năsăud, precum şi „registrele parohiale şi protocolul de circulare al parohiei Măgura Ilvei conservat în proprietate personală”.

Pastoralele şi circularele emise la Gherla reflectă preocupările şi problemele cu care s-a confruntat dieceza în timpul episcopului Ioan Vancea. Ele constituie principalul canal de comunicare al episcopului sau al curiei episcopale cu protopopiatele, cu parohiile, şi, nu în ultimul rând, cu credincioşii. De fapt ele nu sunt altceva decât o oglindă care reflectă situaţia de pe întreg teritoriul episcopiei, aşa cum o percepeau structurile curiei de la Gherla. Textele redau atât diferitele realităţi existente în dieceză şi modul în care se încerca corectarea sau rezolvarea problemelor ori transmiterea „poruncilor episcopale”, cât şi modul fidel în care se reflecta sistemul de administrare al diecezei, precum şi măsurile luate de episcop pentru buna orânduire a acesteia. Circularele indică diferite elemente caracteristice ale vieţii bisericeşti din eparhie, dar şi preocupările pe care episcopul Vancea le avea, sau proiectele pe care acesta le susţinea. Acest ultim aspect era puţin cunoscut din cercetările anterioare, subliniază editorii, şi vine să reîntregească imaginea biografică a celui care avea să devină mitropolitul Ioan Vancea.

Sacramentum Critatis: De la Ioan Paul al II-lea la Benedict al XVI-lea

În luna martie viaţa Bisericii Catolice a fost marcată de publicarea Exortaţiei apostolice Sacramentum Caritatis a papei Benedict al XVI-lea. Sunt pagini dense care arată centralitatea misterului care trebuie să fie crezut, celebrat şi trăit, sunt pagini care formează o profundă cateheză care are ca temă Euharistia, sacramentul central şi culminant al vieţii creştine. Pagină după pagină Papa dezvoltă o reflecţie care porneşte de la contribuţiile şi propunerile făcute de episcopi în octombrie 2005. Dar să ne reamintim pe scurt care a fost drumul care a condus la naşterea acestui document pontifical.

Pe 12 februarie 2004 papa Ioan Paul al II-lea anunţa că cea de-a XI-a Adunare ordinară a Sinodului Episcopilor va avea ca şi temă: Euharistia: izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii. De Paşti, în acelaşi an, a fost publicat Lineamenta, adică documentul care prezintă situaţia argumentului propus şi se constituie ca punct de plecare a unei prime dezbateri în cadrul lucrărilor. La sfârşitul lui 2004 ajungeau la secretariatul central al Sinodului răspunsurile Conferinţelor episcopale naţionale şi ale altor organisme implicate, iar la începutul lui 2005 urma să fie trimis Bisericilor din lumea întreagă Instrumentum laboris. Acest document sintetizează răspunsurile la Lineamenta şi serveşte ca şi ghid de discuţii pentru participanţii la lucrările.

Adunarea Sinodală s-a desfăşurat între 2 şi 23 octombrie 2005. La acest eveniment au participat 256 de părinţi sinodali, fiind numărul cel mai mare de participanţi atins până acum. Cardinalii Francis Arinze, Juan Sandoval Iniguez şi Telesphore Placidus Toppo au fost numiţi de către papă ca preşedinţi delegaţi; cardinalul Angelo Scola, avea să fie referentul principal, iar arhiepiscopul de Dijon Roland Minnerath secretarul special. La lucrări au participat 55 de cardinali, 8 patriarhi, 82 de arhiepiscopi, 123 de episcopi, 36 de preşedinţi de Conferinţe episcopale şi 12 călugări. Din partea Bisericii Catolice din România au participat Preafericitul Părinte Lucian Mureşan, Preasfinţia Sa Petru Gherghel şi Preasfinţia Sa Virgil Bercea.

Papa Benedict al XVI-lea a introdus câteva noutăţi în modul de desfăşurare a lucrărilor. Pentru a valoriza cât mai mult colegialitatea, părinţilor sinodali li s-a cerut să îşi reducă propriile intervenţii, la un timp maxim de 6 minute, astfel încât să se poată câştiga o oră de la 18 la 19, pentru discuţii libere, în prezenţa papei, pe temele dezbătute de-a lungul zilei. O altă importantă alegere metodologică a fost aceea de a face cunoscute, la sfârşitul lucrărilor, împreună cu tradiţionalul mesaj, şi cele 50 de propoziţii votate de adunarea episcopilor, sub formă de sugestii adresate Papei în vederea redactării exortaţiei apostolice. Şi acest lucru a fost făcut, în mod evident, ca să se pună în valoare pe deplin dimensiunea colegialităţii dintre episcopi şi Suveranul Pontif.

Lucrările adunării Sinodale au fost deschise cu o liturghie solemnă în Bazilica Sfântul Petru în timpul căreia Sfântul Părinte a spus : «Îl rugăm pe Domnul ca în cele trei săptămâni ale Sinodului pe care îl începem acum să nu spunem numai lucruri frumoase despre Euharistie, ci mai ales să trăim din forţa sa». 23 de întâlniri plenare şi 7 sesiuni pe grupuri mici (12 grupuri de studii împărţite pe criterii lingvistice – italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă şi portugheză) au avut loc de-a lungul perioadei în care s-au desfăşurat lucrările. În timpul lucrărilor s-au înregistrat 232 de intervenţii în aulă şi un mare număr de intervenţii libere.

O contribuţie cu totul particulară la reflecţia care s-a făcut în acele zile în Sala Sinodului a venit din domeniul artei. În timpul tuturor lucrărilor pe ecranul din aulă a fost proiectată imaginea Disputa del sacramento a lui Raffaello, probabil cea mai celebră operă care are ca şi temă centrală Euharistia.

Deşi lucrările propriu-zise ale Adunării s-au încheiat pe 23 octombrie cu celebrarea festivă din Piaţa Sfântul Petru, în care au fost proclamaţi cinci noi sfinţi – Josef Biczewski, Gaetano Catanoso, Zygmunt Gorazdowski, Alberto Hurtado Cruchaga şi Felice da Nicosia –, ele s-au cristalizat în Exortaţia apostolică a Papei Benedict publicată pe 13 martie 2007, Sacramentum caritatis.

Putem spune astfel că acest Sinod, care a durat puţin mai mult de trei ani, este atât al papei Ioan Paul al II-lea prin tema pe care a propus-o, cât şi al papei Benedict al XVI-lea prin modul în care a orientat lucrările şi a sintetizat ideile dezbătute de-a lungul lui în Exortaţia apostolică Sacramentum Caritatis.

Gânduri

În momentul în care am pornit la drum cu această revistă nu ştiam exact care sunt bucuriile sau dificultăţile pe care le vom întâmpina. Încercând să fim cât mai prevăzători ne-am pregătit cât s-a putut mai bine. Ne-am făcut calculele cu ce ar trebui să conţină revista, ce e mai important. Dar vorba românului: “Planul de acasă nu e ca cel din târg”. Încă de la început munca făcută, bine sau mai puţin bine, a atras atenţia cititorilor noştri. La insistenţele lor pe de o parte a trebuit să luăm în calcul o apariţie mai susţinută a revistei, iar pe de alta să fim atenţi la ceea ce publicăm. Astfel dacă la început ne-am propus ca să avem o singură apariţie pe semestru, începând cu acest număr revista va apărea o dată la două luni. Sperăm ca această schimbare să fie inspirată şi luminată de Spiritul Sfânt ca să putem face totul spre mărirea lui Dumnezeu şi a Bisericii sale.

Iată acum pe scurt ce conţine acest număr:

Cu puţin înainte ca să se încheie anul 2006 s-au împlinit 500 de ani de la consacrarea noii Bazilici Vaticane. Acest eveniment a ocazionat o nouă redescoperire a inimii celui mai mare loc de pelerinaj al Occidentului creştin. Prin interviul pe care Cristian Crişan la realizat cu Excelenţa Sa Monseniorul Vittorio Lanzani putem să redescoperim acest loc în care credinţa şi evlavia se întrepătrund cu două mii de ani de istorie, de cultura şi de arta. La început Monseniorul schiţează cadrul istoric în care s-a născut această opera universală care face parte din patrimoniul mondial UNESCO, Bazilica Sfântul Petru. Scurta trecere în revistă a celor 500 de ani de existenţă a noii Bazilici permite Monseniorului Lanzani să rememoreze momentul în care este pusă piatra de temelie a noii Bazilici de către papa Iulius al II-lea în 18 aprilie 1506, să descrie importanţa locului pe care este construită Bazilica Vaticană şi să amintească persoanele care au conlucrat la edificarea măreţului loc de închinăciune şi de pelerinaj: ctitori şi arhitecţi. Excelenţa Sa nu uită să amintească nici evenimentele mai importante prilejuite de cel de al cincilea centenar al Bazilicii: expoziţia “Petros eni” (Petru este aici), concertele şi celebrările sacre, moneda comemorativă şi cele două emisiuni filatelice. În încheierea interviului Monseniorul Vittorio Lanzani creionează în câteva fraze scurte rolul de azi al Bazilicii Sfântul Petru, rol care se manifestă atât pe plan spiritual cât şi pe plan uman. Interviu ne invită să redescoperim Bazilica Sfântul Petru la nivelul tuturor dimensiunilor sale: istoric, cultural, artistic şi spiritual.

Mesajului lui Hristos pare a fi pentru societatea modernă lipsit de actualitate. Parcă acest mesaj nu ne mai dă nici un gust de viaţa. În articolul semnat de Florin Fodoruţ suntem invitaţi să intrăm În dialog cu modernitatea prin intermediul unor poziţii teologice româneşti pentru a putea redescoperi savoare şi urgenţa mesajului mântuitor al lui Hristos atât pentru societatea noastră cât şi pentru noi. Pentru a putea reda această actualitate Florin Fodoruţ se opreşte asupra secularizării româneşti şi asupra religiozităţii contemporane. Analizarea celor două teme o face plecând de la ideile a doi autori români contemporani Ioan I. Ică jr., respectiv Andrè Scrima. Deşi s-ar părea că ideile pe care le susţin cei doi teologi nu ar privi decât o parte, chiar dacă majoritară, a societăţii româneşti, în lectura pe care ne-o propune Florin ele îşi demonstrează actualitatea şi pentru celelalte Biserici sau Comunităţi religioase din ţara noastră. Într-un prim moment sunt creionate, mai mult la un nivel teoretic, schimbările care s-au produs în trecerea de la modernitatea la post-modernitate în societatea şi în religiozitatea românească. Trecerea a marcat şi şcoala de teologie din ţara noastră care a acceptat sau nu noile provocări. Cei doi teologi fac parte din grupul celor care încearcă un dialog pozitiv cu noile situaţii în care se găseşte Biserica şi creştinul de la noi. Din lectura poziţiilor pe care ei le-au adoptat Florin Fodoruţ ne schiţează o posibilă soluţie atât pentru Bisericile şi Comunităţile religioase care se întreabă despre rolul şi activitatea lor în societatea românească de azi, cât şi pentru creştinii care azi îşi pun întrebări asupra modului în care ar trebui să îşi trăiască şi să îşi manifeste credinţa în viaţa de zi cu zi.

Articolul ASTRU în eparhia de Cluj-Gherla este o invitaţie pe care Codruţa Fernea ne-o face ca să redescoperim rolul laicilor în Biserică prin intermediul filialei de Cluj a ASTRU. Pentru început parcurgerea punctuală a etapelor succesive de la înfiinţarea Asociaţiei şi până astăzi ne redau efervescenţa şi dinamismul tinerilor din Biserica greco-catolică. Astfel Codruţa Fernea, prin intermediul diferitelor documente din arhiva filialei de Cluj ne prezentată modul în care a funcţionat înainte de 1948 ASTRU: care au fost activităţile sale, când şi unde acestea s-au desfăşurat, la ce întâlniri internaţionale au participat membrii clujenii. Perioada de după 1989 reprezintă şi pentru ASTRU un moment de restructurare, de schimbare a numelui, de regândire a statutului în conformitate cu lumea în care Biserica îşi desfăşoară activitatea. Diferitele întrebări pe care tinerii şi le-au pus sau diversele situaţii pe care le-au întâlnit în viaţa de zi cu zi i-au condus spre organizarea diferitelor activităţi pe care le desfăşoară astăzi.

Încheiem numărul de faţă al revistei noastre prezentându-vă pe scurt meditaţiile cardinalului Joseph Ratzinger, actualul papă Benedict al XVI-lea: Speranza del grano di senape. Meditazioni per ogni mese dell’anno (Speranţa grăuntelui de muştar. Meditaţii pentru fiecare luna a anului) şi memoriile cardinalului Iuliu Hossu: Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu.

La început de drum

Un călător chibzuit înainte de a se porni la un drum lung îşi pune o sumedenie de întrebări legate de scopul călătoriei, de mijloacele pe care le are la dispoziţie, de ce lasă în urma sa, de ce va găsi pe drum şi acolo unde doreşte să ajungă. El ştie doar scopul călătoriei şi ce lasă în urma sa. Neputinţele drumului şi pericolele care îl pot pândi la ori ce pas el nu le ştie. Cu toate acestea, el se pregăteşte cât poate mai bine ca să le înfrunte. Precum un călător priceput care se pregăteşte pentru un drum lung şi anevoios, şi noi, cei din redacţia Revistei electronice greco-catolice Credinţa noastră, viaţa noastră, încercăm nu numai să ne punem nişte simple întrebări, ci căutăm ca prin răspunsurile pe care le-am găsit, să ne pregătim această aventură a drumului cât mai temeinic. Dar haideţi mai bine să rememorăm câteva momente hotărâtoare pentru apariţia revistei.

De unde a pornit această aventură a revistei Credinţa noastră, viaţa noastră? Într-o discuţie avută pe un forum de pe internet, unul dintre participanţi a semnalat faptul că în lumea internetului românesc lipseşte încă o revistă strict electronică greco-catolică. Semnalarea aceasta a fost privită de mulţi dintre cei care luau parte la discuţie ca şi un neajuns al revistelor eparhiale existente. Nimeni din redacţia noastră nu crede ca o astfel de remarcă ar fi suficientă pentru a pune bazele unei noi reviste. Limitele sau lipsurile revistelor eparhiale existente s-ar putea colmata ori completa mult mai rapid şi mai ieftin printr-un sprijin informatic punctual şi direct decât printr-o coagulare de forţe într-un nou proiect. Discuţia de pe forum s-a prelungit de-a lungul unor întâlniri personale pe care cei din redacţie le-au avut cu mai multe persoane implicate activ în viaţa Bisericii. Unele persoane şi-au manifestat interesul pentru această idee, dar au fost şi altele care nu considerau necesar acest nou proiect. Cei din urmă susţineau că ar fi mai bine să se colaboreze la proiectele deja existente pentru a nu ne dispersa energiile în mai multe direcţii. Atât unora cât şi altora le-am cerut să-i dea o şansă proiectului nostru, lucru pe care ne permitem să vi-l cerem şi vouă, cititorii acestor rânduri.

O altă caracteristică a revistei este diversitatea celor care colaborează la ea. Nu mai e vorba de un mic grup de credincioşi sau de preoţi dintr-un protopopiat ori dintr-o eparhie. Deja grupul celor care formează redacţia acestei reviste reprezintă aproape toate eparhiile Bisericii noastre. Sperăm însă ca viitorii noştri colaboratori să fie din toate cele şase eparhii.

Ce îşi propune revista electronica greco-catolică Credinţa noastră, viaţa noastră? Să ia cât mai în serios cu putinţă cuvintele programatice ale cardinalului Iuliu Hossu “credinţa noastră este viaţa noastră”, cuvinte care de fapt se şi regăsesc în titlul revistei şi să le pună în practică. Cum se va face acest lucru? În primul rând prin calitatea materialelor pe care dorim să vi le propunem. Suntem conştienţi că suntem la început de drum şi că unii dintre colaboratorii revistei sunt chiar la primele lor articole, dar acest lucru nu ne împiedică să fim exigenţi în ceea ce facem spre folosul cititorilor noştri şi al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. În al doilea rând, Revista se doreşte a fi un loc care să reflecte atât trecutul Bisericii noastre cât şi prezentul ei, un loc în care Tradiţia Bisericii, liturghia, spiritualitatea să se întrepătrundă în mod spontan cu grijile şi bucuriile vieţii cotidiene.

Poate că o etichetă de “revistă” pusă unei colecţii de câteva articole, a unei prezentări de asociaţii sau de ordin călugăresc, şi a recenzării sau a prezentării a două titluri de carte, una apărută în România şi alta ieşită în străinătate, vi s-ar părea puţin cam mult. Şi poate, pe bună dreptate, este într-un fel prea mult! Însă nu uitaţi că mediul revistei noastre este internetul, deci nu o judecaţi în termenii unei reviste tipărite.

Având în vedere că lectura de pe suportul electronic este mult mai obositoare decât lectura unei reviste normale, din această cauză articolele nu vor fi foarte extinse. Ne străduim să comunicăm scurt şi la obiect, fără să evităm chiar adresările la persoana întâi. Nu vrem să propunem o serie de articole pur ştiinţifice, deoarece acest tip de articole este abordat de revistele greco-catolice consacrate. Dorim o abordare cât mai simplă, de la om la om, de la suflet la suflet şi nu formulări sofisticate; cuvinte simple, dar care pot transmite lucruri profunde şi în acelaşi timp să dea un răspuns frământărilor noastre cotidiene.

Acestea fiind spuse vă invităm să lecturaţi articolele din acest număr. Daţi-vă sentinţa doar după ce aţi citit şi ultimul rând. Dacă consideraţi că ceea ce este scris merită interesul dumneavoastră atunci vă invităm să răsfoiţi şi articolele numărului viitor.